Wushu Guan
Școala de Arte Marțiale
Sistemul Wudang
武当拳
În China contemporană, stilurile de arte marţiale sunt în general clasificate în două mari grupe: Wǔdāng, denumite după Munţii Wǔdāng, şi Shàolín, denumite după Mănăstirea Shàolín. Numele Wǔdāng vine de la o legendă populară chinezească, ce susţine că Tàijíquán şi sabia Wǔdāng au fost create de un nemuritor, un pustnic daoist pe nume Zhāng Sānfēng (张三丰), care a trăit în mănăstirile din Munţii Wǔdāng. Acest sistem a fost conceput pe modelul textului antic Dào Dé Jīng (道德经), scris de Lǎozǐ (老子), care reprezintă fundamentul filozofic și spiritual al taoismului și care spune că Dào (道), sursa veşnică, modelul şi substanţa tuturor lucrurilor existente, prioritizează naturaleţea, simplitatea, spontaneitatea, în acelaşi timp cu relaxarea, liniştea, unitatea şi armonia, aceste elemente făcând parte din mişcările şi abilităţile dobândite prin practicarea stilulului Wǔdāng.
Scopul iniţial al Wǔdāngquán a fost menţinerea condiţiei fizice. Mişcările şi abilităţile Wǔdāngquán au fost proiectate pentru a îmbunătăţi circulaţia sângelui, pentru a relaxa muşchii şi articulaţiile şi pentru a cultiva sănătatea fizică şi mentală.
Mai târziu, a devenit, de asemenea, o artă marţială pentru autoapărare. Strategia este de a evita atacurile puternice cu mişcări relaxate şi uşoare, de a învinge ce este putenic prin elasticitate, de a confrunta dimensiunea activă cu liniştea, de a bate ceea ce este rapid într-o manieră lentă şi de a ataca doar după ce oponentul a fost cel care a iniţiat atacul. Subliniază defensiva mai mult decât ofensiva. Acest lucru se datorează faptului că daoismul promovează pacea şi armonia, mai mult decât conflictul; astfel, stilul Wǔdāng este conceput pentru a proteja, nu pentru a distruge.
Legenda spune că, înainte de a crea stilul, Zhāng Sānfēng era deja un maestru al artelor marțiale externe, stilul Shàolín, dar era nemulțumit. Simțea că forța musculară are o limită: îmbătrânește și se frânge. Într-o noapte, în timp ce dormea într-o peșteră de pe muntele Wǔdāng, zeul Zhēnwǔ (真武) - Marele Împărat al Nordului, i-a apărut în vis. Zeul l-a învățat secretele energiei cosmice și i-a arătat că adevărata putere nu vine din încordare, ci din relaxare.
Cea mai faimoasă scenă a legendei a avut loc a doua zi după vis. În timp ce medita lângă o fereastră (sau pe o stâncă, depinde de variantă), Zhāng Sānfēng a fost martorul unei lupte neobișnuite între un cocor și un șarpe: Pasărea ataca violent și liniar cu ciocul, încercând să străpungă corpul șarpelui. Era simbolul forței externe, directe și rigide. Șarpele nu s-a retras și nici nu a ripostat cu forță. În schimb, se unduia, se răsucea și folosea mișcări circulare pentru a face ca atacurile cocorului să lovească în gol. Când pasărea obosea și lăsa garda jos, șarpele lansa un contraatac fulgerător.
Privind această luptă, Zhāng Sānfēng a avut o epifanie. A înțeles principiul taoist din Dào Dé Jīng: "Apa este cel mai moale lucru din lume, dar poate distruge cele mai tari stânci." Astfel, a realizat că în artele marțiale: circularitatea este superioară liniei drepte, flexibilitatea este superioară rigidității și liniștea (starea de calm) controlează mișcarea (agitația adversarului). În spatele poveștii se ascund adevărurile filozofice ale stilului Wǔdāng: șarpele reprezintă coloana vertebrală și flexibilitatea, cocorul reprezintă spiritul și echilibrul, iar lupta lor nu este despre moarte, ci despre armonie și despre cum să folosești forța celuilalt împotriva lui însuși.
Inspirat de mișcările șarpelui și de principiile echilibrului Yīn Yáng (阴阳), Zhāng a creat primele 13 posturi fundamentale. Acestea nu erau doar tehnici de bătaie, ci o formă de „alchimie internă”. Textele clasice de Tai Chi, atribuite lui Zhāng Sānfēng dar probabil scrise în secolele XVIII-XIX, detaliază cele 13 mișcări fundamentale bazate pe cele 8 trigrame din Yìjīng (易经) și cele 5 elemente din Wǔxíng (五行).
Se spune că, imediat după ce a pus la punct stilul, un grup de peste 100 de bandiți l-a atacat pe munte. Zhāng Sānfēng i-a învins pe toți folosind doar mișcări ușoare, aproape ca un dans, aruncându-i la pământ fără să pară că depune vreun efort. Aceasta a fost prima demonstrație a ceea ce urma să devină Tàijíquán (太极拳).
Pentru a trece dincolo de legendă, deși Zhāng Sānfēng rămâne o figură semi-mitologică, dezvoltarea stilurilor interne la Wǔdāng are baze istorice solide. Documentele oficiale ale dinastiei Ming îl atestă pe Zhāng Sānfēng nu ca luptător, ci ca un „pustnic rătăcitor” cu abilități spirituale deosebite. Prima mențiune documentară apare în cronicile locale în anul 1384. Se spune că Zhāng Sānfēng a vizitat Muntele Wǔdāng, a curățat ruinele unui vechi templu și a prezis că muntele va deveni „foarte prosper în viitor”. De asemenea, există dovezi în edictele imperiale că împăratul a trimis oficiali în anul 1412 pentru a-l căuta pe Zhāng Sānfēng (care era deja privit ca un nemuritor) și a-l invita la curte, oferind astfel o recunoaștere oficială „liniei de sânge” spirituale a muntelui.
În perioada 1412-1424, împăratul Yǒnglè (永乐) a ordonat o construcție masivă pe munte, mobilizând peste 300.000 de soldați și artizani. Scopul a fost legitimarea puterii sale prin venerarea zeului Zhēnwǔ. În această perioadă, artele marțiale erau predate în temple sub numele de Nèijiā (内家) - Sistem Intern. Documentele vremii menționează că practicile de Dǎoyǐn (导引) - exerciții de respirație și Tǔnà (吐纳) - expulzarea aerului vechi erau fundamentale pentru călugării taoiști.
Împăratul a cheltuit sume enorme pentru construcția complexului Wǔdāng tocmai pentru a-l onora pe acest eremit pe care nu a reușit niciodată să-l întâlnească personal. În anul 1459, împăratul Yīngzōng (英宗) i-a acordat post-mortem titlul oficial de „Maestru al Iluminării” - Tōngwēi Xiǎnhuà Zhēnrén(通微显化真人).
Unul dintre cele mai importante documente istorice care separă stilul Wǔdāng (Intern) de cel Shàolín (Extern) este „Epitaful lui Wang Zhengnan” - Wáng Zhēngnán Mùzhìmíng (王征南墓誌銘), scris de celebrul savant Huáng Zōngxī (黄宗羲) scris în anul 1669. Acesta este primul document care îl creditează oficial pe Zhāng Sānfēng ca fondator al stilului intern, plasându-l simbolic în opoziție cu Bodhidharma (fondatorul Shàolín).
În anul 1881, apare manualul Tàijíquán jīng (太极拳經) - Clasicul Tai Chi Chuan, care susține că există însă un interval critic, 1412-1424, când sub patronaj imperial, practicile taoiste de pe muntele Wǔdāng, atribuite lui Zhāng Sānfēng, au fost formalizate într-un sistem care a dat naștere ulterior stilurilor de Tàijíquán (太极拳), Bāguàzhǎng (八卦掌) şi Xíngyìquán (形意拳).
În secolul al XIX-lea, stilul Wǔdāng a început să se ramifice în formele pe care le cunoaștem astăzi, prin intermediul unor maeștri documentați istoric. Între 1850-1890, Dǒng Hǎichuān (董海川) a început să predea Bāguàzhǎng în Beijing. Deși originile sale sunt misterioase, el a susținut că a învățat tehnicile de la taoiști în munții din sud, conexiunea cu Wǔdāng fiind una de principiu filosofic. În 1894 apare conceptul de Wǔdāng Pai (Secta Wǔdāng) ca o alianță între stilurile interne. Maeștri precum Fù Zhènsōng (傅振嵩) și Sūn Lùtáng (孙禄堂) au călătorit la Wǔdāng pentru a studia documentele vechi și a unifica tehnicile de Tàijíquán, Bāguàzhǎng şi Xíngyìquán.
În arhivele templului Zǐxiāo (紫霄) din Wǔdāng, se păstrează manuale ce datează de la sfârșitul dinastiei Qing. Acestea descriu Sabia Wǔdāng nu ca pe o simplă armă, ci ca pe o extensie a corpului. Documentele arată că sabia a fost transmisă prin generalul Lǐ Jǐnglín (李景林) - supranumit „Prima Sabie a Chinei”, care a sistematizat cele 64 de tehnici de sabie Wǔdāng la începutul anilor 1900, bazându-se pe învățăturile abatelui taoist Sòng Wēiyí (宋威儀).
În 1928, s-a înființat Academia Centrală de Guoshu - Zhōngyāng Guóshù Guǎn (中央国术馆) în Nánjīng (南京). Aici, artele marțiale chineze au fost clasificate oficial în două categorii: Wǔdāng (cele interne) și Shàolín (cele externe). Această dată marchează standardizarea termenului „Wǔdāng” pentru toate stilurile bazate pe Nèigōng (内功).
În 1980, după distrugerile din timpul Revoluției Culturale (când multe manuscrise au fost arse), guvernul chinez a trimis delegații pentru a-i găsi pe vechii maeștri care fugiseră în zone rurale sau în Taiwan.
În 1994, Muntele Wǔdāng a fost inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO, ceea ce a dus la o explozie a cercetărilor istorice și arheologice asupra textelor taoiste de luptă.
Nèijiā (内家) şi Wàijiā (外家)
Nèijiā (intern) şi Wàijiā (extern) sunt două concepte-cheie în artele marţiale chinezeşti tradiţionale, diferenţa dintre ele fiind dată de generarea forței, strategia de luptă și modalitatea de antrenament. În artele marțiale externe generarea forței se efectuează prin contracția musculară, forță explozivă și condiționare fizică dură, în timp ce în artele marțiale interne aceasta vine din relaxare, coordonarea întregului corp și utilizarea structurii scheletice.
Strategia de luptă în stilurile externe este de tipul forță contra forță, în care se folosesc blocaje solide și atacuri directe și rapide, iar în stilurile interne aceasta este dată de folosirea forței adversarului împotriva lui însuși, evitându-se coliziunea directă și preferându-se devierea și absorbția atacului.
În final, în Wàijiā antrenementul se începe cu exteriorul (mușchi, oase, piele) și progresează spre interior, iar în Nèijiā antrenamentul începe cu interiorul (minte, respirație, intenție) și se manifestă în exterior. Din acest motiv, marii maeștri chinezi spun adesea: "În stilurile externe, la nivel înalt, trebuie să existe mișcare internă. În stilurile interne, la nivel înalt, trebuie să existe o manifestare externă solidă." După mulți ani de practică, un stil "extern" devine intern prin rafinarea intenției, iar un stil "intern" devine extrem de exploziv și periculos în aplicare. În cele din urmă, ambele caută unitatea dintre minte, corp și spirit.
.png)
Filozofia Yīn Yáng (阴阳), Wǔxíng (五行) și Yìjīng (易经)
Sistemul Wǔdāng nu este doar o metodă de luptă, ci o aplicație fizică a cosmologiei chineze. Artele marțiale de aici sunt adesea numite „Taoism în mișcare”, deoarece fiecare tehnică este construită pentru a oglindi legile naturii descrise de Yīn Yáng, Wǔxíng (Cele 5 Elemente) și Yìjīng (Cartea Schimbărilor). Cele trei stiluri principale ale Wǔdāngquán sunt Bāguàzhǎng (八卦掌), Tàijíquán (太极拳) şi Xíngyìquán (形意拳), dar include, de asemenea, şi Bājíquán (八极拳) şi Sabia Wǔdāng (武当剑). Relația acestor 3 stiluri principale cu conceptele filozofice este următoarea:
-
Tàijíquán (太极拳), care se traduce prin „Supremul Ultim”, combină mişcările lente, deliberate şi respiraţia adâncă, astăzi fiind practicat pentru a ajuta la tratarea sau la prevenirea problemelor de sănătate şi la întârzierea procesului de îmbătrânire. Tehnicile Tàijíquán își au rădăcina în filozofia Yīn-Yáng unde totul pornește de la echilibrul contrariilor și nu există mișcare fără repaus și nu există forță fără relaxare. Aici se găsește conceptul de vid și plin, și anume atunci când un picior susține greutatea (Yáng/Plin), celălalt este liber să se miște (Yīn/Vid), tactică ce se poate aplica și în luptă, în cazul în care adversarul atacă cu forță (Yáng), răspunsul va fi o tehnică de deviere (Yīn), care va absorbi forța oponentului. De asemenea, atacul și apărarea nu sunt separate, o mișcare de blocaj (Yīn) se transformându-se instantaneu, printr-o rotație, într-o lovitură (Yáng).
-
Bāguàzhǎng (八卦掌), care se traduce ca „Palma celor 8 Trigrame”, este denumită după trigramele din Yìjīng sau „Cartea Transformărilor”, o scriere străveche chinezească, şi unul dintre fundamentele doctrinare din daoism. Specific stilului este că practicantul se mișcă pe circumferința unui cerc determinat de un octogon, în care fiecare trigramă Guà (卦) corespunde unei direcții și unei posturi specifice a palmei. Esența Yìjīng este schimbarea, așa că, în Wǔdāng Bāguà nu se rămâne niciodată într-o poziție fixă. Astfel. atunci când practicantul este presat, se transformă, iar dacă adversarul vrea să îl lovească în „Cer” (partea de sus), acesta se transformă în „Pământ” (se ghemuiește și atacă jos).
-
Xíngyìquán (形意拳), care se traduce ca „Boxul Formei şi al Intenţiei”, este cea mai veche dintre artele marţiale din Wǔdāng. Se concentrează pe relaţia dintre minte şi forma corpului, mai mult decât pe forţă fizică şi lovituri puternice. Unele mărturii indică faptul că XingYiQuan a fost creat ca o imitaţie a celor 12 animale din zodiacul chinezesc, pentru a accesa instinctele naturale şi abilităţile de luptă pe care acestea le posedă. Wǔxíng sau Teoria celor Cinci Elemente este folosită în stilul Xíngyìquán pentru a clasifica cele 5 tipuri de lovituri de bază de pumn, toate efectuate de la distanță scurtă: Pī Quán 劈拳 (Despicare) - Metal, Zuān Quán 钻拳 (Găurire) - Apă, Bēng Quán 崩拳 (Zdrobire) - Lemn, Pào Quán 炮拳 (Pocnire) - Foc, Héng Quán 横拳 (Traversare) - Pământ. Prin aceste concepte, practicantul învață să folosească ciclul de generare (apa hrănește lemnul) pentru a lega tehnicile și ciclul de control (apa stinge focul) pentru a anula tehnicile adversarului.
Sistemul Wǔdāng, folosind tehnici de luptă şi de autoapărare tradiţionale, bazate pe interacțiunile dintre Cele Cinic Elemente, implementând principii de cultivare daoiste - nèidān (内丹) derivate din Cartea Transformărilor, şi punând accentul pe interacțiunea dintre Yīn și Yáng, a creat treptat un sistem cu forme de antrenament unice, care înglobează tradiţiile filozofice adânci şi profunde ale Chinei, ca metode de căutare a înţelegerii legilor naturale ale vieţii. Așadar, marea comoară a sistemului Wǔdāng este folosirea kungfu-ului ca o metodă de cultivare de sine și studiul medicinei taoiste pentru îmbunătățirea vieţii şi atingerea înţelepciunii. Motivul pentru care acest sistem a putut să continue să prospere până în zilele noastre, fără a fi înecat de curentele moderne, a fost menţinerea unui caracter cultural unic, accentul căzând dintotdeauna pe cea mai veche valoare cu caracter aplicativ - cultivarea sănătăţii, unde practicile daoiste antice aplică teoriile combinării mişcării cu liniştea, a internului cu externul, a rafinării şi a cultivarii, a fizicului cu psihicul.
.png)
Cele 3 comori (SānBǎo 三宝)
In tradiţia daoistă, viaţa se sprijină pe 3 stâlpi principali, care sunt importanţi pentru a duce o viaţă echilibrată şi sănătoasă. Traducerea acestora este foarte vagă, iar fiecare maestru daoist poate da un răspuns uşor diferit. Pe scurt însă, cei trei termeni se pot traduce în felul următor: Qì (气) este construirea energiei, Jīng (精) este economisirea de energie, iar Shén (神) are de a face cu sistemul nostru nervos şi cu conştientizarea. Cele 3 comori sunt principiul de bază pentru diagnosticare în medicina tradiţională chineză. Interpretarea reală a acestora poate fi înţeleasă prin acumularea de experienţă şi prin conştiinţa de sine. Acest lucru se poate atinge prin antrenamente de Qìgōng, Tàijí şi Wǔshù.
Jīng (精) - esenţa
Jīng este fundamentul, combustibilul sau materia primă a vieții. Este asociat cu corpul fizic, fluidele vitale (hormoni, măduvă) și potențialul genetic. Este practic starea biologică a corpului, dată de calitatea țesuturilor (mușchi, tendoane, densitate osoasă), alinierea scheletului și sănătatea sistemului hormonal. cultivarea Jing-ului înseamnă conservarea corpului, fără epuizare prin excese (lipsă de somn, alimentație proastă, stres cronic care arde resursele de cortizol și adrenalină).
În timpul antrenamentelor când se lucrează la Jīng, se execută exerciții de postură - Zhàn Zhuāng (站桩), care întăresc tendoanele și îmbunătățesc circulația în articulații, prevenind degenerarea lor odată cu vârsta. O postură corectă permite corpului să susțină greutăți sau să primească impact fără să folosească forță musculară excesivă, bazându-se pe pârghii osoase eficiente. Acest lucru are ca rezultat un corp solid, rezistent la boli și accidentări, cu un sistem hormonal echilibrat.
.png)
Din punct de vedere marțial se referă la structură și forță de impact, adică alinierea cu care se execută lovitura, forța plecând din sol, trecând prin picioare și prin bazin, înainte să se transmită prin pumn. Totodată, este capacitatea unei persoane de a rămâne pe picioare atunci când este împinsă sau lovită, fiind determinată de densitatea corporală și condiționarea tendoanelor care îi permit să genereze forță fără a se "rupe".
Qì (气) - vitalitatea
Qì este forța care pune totul în mișcare, este „electricitatea” care conectează corpul fizic de minte. Deși este tradus des ca „energie”, în context practic, Qì se referă la respirație și fluxul de mișcare. Este legătura dintre intenție și acțiune, adică eficiența cu care se oxigenează sângele și modul în care se coordonează respirația cu efortul fizic, dar se referă și la „bio-electricitatea” sistemului nervos care trimite semnale către mușchi. În mod practic, Qì -ul reprezintă controlul diafragmei, adică respirația abdominală profundă (specifică Wǔdāng) care masează organele interne și activează sistemul nervos parasimpatic (cel responsabil pentru relaxare și regenerare). Mișcările fluide de Qìgōng sau Tàijí ajută la pomparea sângelui și a limfei fără a pune presiune excesivă pe inimă, optimizând transportul nutrienților la celule, în timp ce învățarea unei respirații eficiente reduce tensiunea arterială și elimină toxinele din țesuturi. Acest proces are ca rezultat o vitalitate ridicată, digestie bună și o capacitate rapidă de recuperare după efort sau boală.
În timpul antrenamentului, în locul tensiunii (ceea ce blochează mișcarea), se învată relaxarea și fluiditatea. Este diferența dintre o lovitură sacadată și una care curge natural, folosind întregul corp ca o unitate. Așadar, în context marțial, Qì nu este o energie magică, ci unitatea mișcării și timing-ul respirator, referindu-se la dinamică și transmiterea forței. Este abilitatea de a trece de la relaxare totală la impact maxim într-o fracțiune de secundă (Fa Jin). Qì-ul este cel care „transportă” forța de la picioare (Jīng) către țintă. În același timp, dacă o pesoană își ține respirația, atunci se blochează, devine rigid și obosește repede. A folosi Qì-ul înseamnă a respira astfel încât să rămână fluid, permițând loviturilor să "curgă".
Shén (神) - spiritul
Shén este cea mai rafinată dintre cele trei comori. Reprezintă prezența mentală, intuiția, atenția focalizată, timpul de reacție, prezența de spirit și claritatea vizuală, fiind definit ca starea sistemului nervos central și a minții. Din acest motiv, un Shén „tulburat” înseamnă anxietate, minte împrăștiată și insomnie, în timp ce un Shén „cultivat” înseamnă o minte calmă, focalizată și reziliență emoțională. Prin focalizarea atenției pe interiorul corpului în timpul mișcării, se creează noi căi neuronale și se îmbunătățește propriocepția (capacitatea creierului de a simți corect poziția corpului). Totodată, meditația în mișcare liniștește „zgomotul” mental, această liniște scăzând inflamația sistemică provocată de stresul psihic.
În antrenamente este capacitatea de a rămâne calm sub presiune și se observă în expresia facială, atunci când un practicant nu este distras, privește „prin” adversar și procesează informația din mediu instantaneu. Este practic starea de flow sau acuitatea neuro-cognitivă, procesorul care decide unde și cum să direcționeze resursele fizice.
În timpul luptei, aceasta se referă la intenție: dacă aceasta este slabă, lovitura va fi ezitantă, iar dacă este puternică, atunci adversarul va simți presiunea înainte să fie atins. Pe lângă intenție Shén se mai referă la controlul distanței și timing-ului, care permite observarea momentului în care adversarul se pregătește să atace și reacționarea înainte ca el să finalizeze mișcarea.
Wújí (无极), Tàijí (太极) şi Liǎng Yí (两仪)
În general, când oamenii discută despre Tàijí, aceştia se referă la Tàijíquán sau la formele de antrenament implicate în Tàijí. Totuşi, în Wǔdāng, Tàijíquán este considerat ca parte a unui sistem mai mare, numit „Sistemul Tàijí”. Acesta este compus din 3 componente: Wújí 无极, Tàijí 太极, şi Liǎng Yí 两仪. Fiecare dintre aceste 3 părţi, care sunt complementare, conține propriile practici, scopuri şi metode de antrenament.
.png)
Wújí (无极), în acest context, este un alt nume pentru Nèidān (内丹), meditaţia daoistă. Practica Wújí se face pentru cultivarea celor 3 comori: Qì 炁 (energia), Jīng 精 (esenţa) şi Shén 神 (spiritul). Practicăm Wújí cu scopul de a promova sănătatea acestor 3 comori, Wújí fiind perceput ca drum spre imortalitate. Pentru a deveni mai puternic şi mai robust, trebuie să întărim şi să dezvoltăm Qì, Jīng şi Shén.
Tàijí (太极) este echilibrul interacţiunii dintre Yīn (阴) şi Yáng (阳). În Sistemul Tàijí, Tàijíquán este o formă pe care o folosim pentru a ne cultiva pe noi înşine, pentru a învăţa să înţelegem sentimentele şi emoţiile din corpurile noastre, dar şi pentru a integra acest lucru în mişcare. În practica Tàijíquán, învăţăm să ascundem duritatea prin relaxarea mişcării, să folosim respiraţia prin Dāntián (丹田) şi să utilizăm intenţia şi conştiinţa pentru a ne ghida mişcarea. Contrar neînţelegerii potrivit căreia Tàijíquán este un simplu exerciţiu de întreţinere exclusiv pentru persoanele în vârstă, acesta este o practică internă adâncă, ce necesită multa dedicaţie şi o foarte mare determinare.
Liǎng Yí (两仪) se traduce prin „Cele 2 Extreme”, fiind cunoscut şi sub numele de Tàiyǐ (太乙). În Daoism, se spune că „TaiJi se formează combinând Yīn şi Yáng, în timp ce Liǎng Yí se formează separând Yīn şi Yáng”. În Sistemul TaiJi, Liǎng Yí Quán foloseşte energia pe care am cultivat-o în timpul practicii. În timp ce, în Tàijíquán, combinăm mişcările puternice şi relaxate într-un mod echilibrat, în Liǎng Yí Quán, le separăm.
În plus, Liǎng Yí Quán este caracterizat printr-o combinaţie de mişcări lente şi rapide, şi, ocazional, prin mişcări fulgerătoare, numite Fājìn 发劲. Puterea în Liǎng Yí Quán este explozivă, asemănătoare cu detonarea unei bombe. Practica sa este mult mai folositoare în aplicaţii marţiale. în luptă, îl înzestrează pe practicant cu abilitatea de a începe mai târziu şi de a ajunge mai devreme la ţintă. Ca aspect şi stil, Liǎng Yí Quán a fost descris ca un Tàijíquán mai rapid. Este o formă de WuShu decisivă, dominantă şi eficientă, care îi permite unui practicant cu experienţă să dezarmeze rapid şi eficient oponentul. Conform citatului „ Liǎng Yí Quán îl învaţă pe practicant să se mişte ca un dragon, să stea ca un tigru şi să trăznească asemeni unui fulger”, se foloseşte relaxarea împotriva încordării, liniştea petnru a restricţiona mişcarea, şi intenția adversarului pentru a contraataca. De aceea, este un sistem foarte practic de autoapărare.
Fālì (发力) şi Fājìn (发劲)
Fālì (发力) înseamnă a elibera o forță musculară brută. Se bazează pe contracția și expansiunea grupelor musculare și este forța pe care o persoană o folosește atunci când ridică greutăți sau când împinge ceva greu. Cel mai adesea se poate localiza cu ușurință (se folosește mai mult brațul sau mai mult spatele), produce o tensiune vizibilă în corp și este limitată de dimensiunea mușchilor practicantului. Sursa este dată de contracția musculară (fibre albe/roșii), starea corpului este tensionată și rigidă, iar traiectoria este adesea liniară și predictibilă. În lumea artelor marțiale, este pumnul clasic de box sau lovitura de picior bazată pe masă musculară.
Ca o analiză vizuală, Fālì este ca un ciocan de fier: greutatea și duritatea sa fac acțiunea. Dacă ciocanul este mai mare, lovitura e mai tare. Este o forță solidă și onestă, dar lentă.
Fājìn (发劲) reprezintă eliberarea forței explozive, prin reunirea întregului corp (muşchi, oase, tendoane, ligamente), cu intenţia de a descărca o cantitate uriaşă de energie cinetică, unde corpul acționează ca un bici sau ca un arc eliberat. Pentru a executa un Fājìn, corpul este relaxat (nu moale, ci elastic) până în milisecunda impactului, forța pleacă din sol, este amplificată de rotația bazinului și transmisă prin coloană către extremități, pentru ca în final să se producă efectul „șoc”, unde, spre deosebire de Li (care împinge), Jin tinde să „penetreze” sau să producă un vibrație scurtă și puternică. Sursa este dată de structura scheletică, tendoane și coordonare, starea corpului este relaxată, dar conectată, iar traiectoria este adesea spiralată (forță de torsiune). Faimoasa lovitură a lui Bruce Lee, 1-Inch Punch, este un foarte bun exemplu despre cum arată un nivel avansat de Fājìn.
Ca o analiză vizuală Fājìn este ca un bici cu un plumb la capăt: biciul în sine este moale și relaxat, dar prin mișcarea corectă, vârful atinge o viteză imensă. În momentul impactului, toată energia corpului se concentrează într-un singur punct, rezultând o descărcare explozivă.
Sabia Wǔdāng 武当剑
Mânuirea sabiei este o tehnică majoră din Munţii Wǔdāng, deoarece sabia dreaptă, cu 2 tăişuri, Jian 剑, este folosită în multe ritualuri daoiste. Având în vederea că Munţii Wǔdāng sunt un loc sacru pentru daoism, sabia este un instrument întâlnit adesea aici. Iniţial, sabia era folosită de calugării daoişti pentru efectuarea ritualurilor şi ceremoniilor tradiţionale. Treptat însă, ea a fost folosită din ce în ce mai des ca o armă, pe care călugării o aveau mereu la îndemană. Legenda spune că Zhāng Sānfēng a avut 9 discipoli, fiecare dintre aceştia devenind capul propriei sale ramuri de arte marţiale din Wǔdāng. Cele 9 ramuri iniţiale au fost reprezentate de caracterele chinezeşti zi, zhu, ji, fu, jian, qi, fu, chou şi dan. Aceste 9 ramuri, numite pài (派), pe lângă faptul că au avut nume diferite, au constat şi în tehnici diferite.
.png)
Primele 3 pài s-au concentrat pe nei gong, cultivarea energiei interne; următoarele 3 pài s-au concentrat exclusiv pe tehnica de aruncare a cuţitului; iar ultimele 3 pài, incluzând Dān Pài (丹派), s-au concentrat pe tehnicile de sabie din Wǔdāng.
Tehnicile Sabiei Wǔdāng din ramura Dān Pài sunt extrem de bogate. Cu toate că cei ce au continuat linia Wǔdāng Dān Pài erau daoişti rătăcitori, deci care nu aparţineau niciunui templu, tehnicile de sabie care înglobează sistemul erau practicate, de asemenea, de daoiştii din temple. Tehnicile de sabie Dān Pài erau iniţial concentrate pe abilitatea de reacţie şi improvizaţie în luptă. Prin urmare, una dintre cele mai avansate metode de antrenament era o formă de practică individuală, improvizată, care utiliza toate tehnicile din sistem, în mod liber, şi era denumită Wǔjiàn (舞剑) sau Dansul Sabiei. Această practică încă există în zilele noastre, cu toate că ea poate fi învăţată doar după ce practicantul a asimilat celelalte forme de sabie.
O alta metodă practicată în cadrul Sabiei Wǔdāng se numeşte Fēijiàn (飞剑) sau Sabia Zburătoare, în care practicanul utilizează aruncarea pumnalelor, sub forma unor săbii mici, pentru a ataca adversarii de la distanţă. Aceasta, de asemenea, este o formă extrem de avansată, care poate fi învăţată după mulţi ani de practică.