Despre Wushu | Wushu Kung Fu

Artele marțiale chinezești, denumite Wǔshù (武術) sau Kung Fu (功夫), reprezintă una dintre cele mai vechi forme de mișcare din lume, dar și una dintre cele mai complexe moșteniri culturale, fiind rezultatul unei evoluții de mii de ani.

Terminologie

Înțelegerea istoriei artelor marțiale chinezești trebuie să înceapă întotdeauna cu explicarea terminologiei. Kung Fu și Wǔshù sunt două împrumuturi din cantoneză și mandarină, care, în traducere, se referă la artele marțiale chinezești. Totuși, termenii aceștia au semnificații distincte. Traducerea exactă pentru artele marțiale chinezești ar fi Zhōngguó Wǔshù (中国武术).

În chineză, termenul Kung Fu (功夫) se referă la orice abilitate care poate fi dobândită prin învățare sau antrenament. Este compus din caracterul Gōng (功), care înseamnă ”muncă”, ”realizare” sau ”merit”, și caracterul Fū (夫).

Wǔshù (武术) literar înseamnă ”arte marțiale”. Este format din caracterul wǔ (武), care se traduce prin ”marțial” sau ”militar”, și din caracterul shù (术), care poate fi tradus ca ”artă”, ”disciplină”, ”îndemânare” sau ”metodă”. De asemenea, caracterul wǔ (武) este compus din zhǐ (止), a opri, și din gē (戈), o armă antică de război. Astfel, din punct de vedere filozofic, artele marțiale chinezești nu au fost niciodată concepute pentru agresiune, ci au fost definite ca arta de a opri conflictul. Acest paradox, de a cultiva puterea de distrugere cu scopul menținerii păcii, este punctul central al istoriei Chinei, care a făcut ca, de-a lungul a mai mult de cinci mii de anii, această artă să evolueze de la rudimentara supraviețuire pe câmpul de luptă la sistemul complex de practică întâlnit astăzi, care cuprinde conservarea sănătății, căutarea spirituală și înțelegerea filozofică. Termenul Wǔshù a folosit pentru prima oară în timpul Dinastiei Liáng (南梁) (502-557).

Quánfǎ (拳法) este un alt termen folosit, ceva mai rar, pentru artele marțiale chinezești, care se traduce ca ”tehnica pumnului” sau ”legea pumnului”. Cel mai timpuriu termen pentru ”arte marțiale”, Bīng Jìqiǎo (兵技巧), care înseamnă ”tehnici de luptă militare” a apărut timpul Dinastiei Hàn (漢朝) (206-23 î.e.n.). În timpul Dinastiei Sòng (宋朝) (960–1279), numele a fost schimbat în Wǔyì (武艺). În 1928, numele a fost schimbat, din nou, în Guóshù (国术), adică ”arte naționale”, când Academia Națională de Arte Marțiale a fost stabilită în Nánjīng (南京). Termenul a revenit la Wǔshù, la începutul anilor 1950.

Istoricul artelor marțiale chinezești

Începuturi

Rădăcinile artelor marțiale chinezești se găsesc în lupta pentru supraviețuire a oamenilor aflați în zona Fluviului Galben (黄河), care au început să dezvolte tehnici primitive pentru a vâna animale sălbatice și a se apăra de triburile rivale. Mai mult mit decât istorie, geneza artelor marțiale chinezești este cel mai des atribuită Împăratului Galben (黃帝), despre care cronicile scriu că și-ar fi început domnia în anul 2698 î.Hr. În această perioadă s-a născut o formă de wrestling numită Jǐao Dǐ (角抵), caracterizată de luptători care purtau căști cu coarne pe care le foloseau pentru a-și lovi și spinteca adversarii, în combinație cu diverse tehnici de împingere, aruncare și manipulare a articulațiilor, despre care se consideră că este cel mai vechi precursor al Shuāi Jiāo (摔跤), wrestling-ul chinezesc.

Originile acestui sistem se pierd în negura timpului, fiind strâns legate de nașterea civilizației chineze. Conform legendelor, în timpul Bătăliei de la Zhōulù (涿鹿), rebelul Chīyóu (蚩尤), reprezentat adesea ca o zeitate cu coarne de taur și cap de fier, și armata sa foloseau coarne atașate pe coifuri pentru a-și străpunge și împinge adversarii. Se spune că Împăratul Galben, Huáng Dì (黄帝), a preluat și formalizat acest tip de luptă corp la corp după ce l-a învins pe acesta. În amintirea acestei bătălii, în dinastiile timpurii a apărut un joc ritualic numit Jǐao Dǐ Xì (角抵戏), în care participanții purtau coifuri cu coarne de taur și se luptau, imitând confruntarea mitologică. Pe lângă rolul de divertisment și ritual pentru recoltă, acesta servea ca formă incipientă de antrenament militar.

La început, Jǐao Dǐ (角抵) se baza masiv pe forță brută, împingeri, prinderi și utilizarea capului (sau a coifurilor) pentru a domina adversarul. Spre deosebire de boxul chinezesc de mai târziu, accentul cădea pe controlul centrului de greutate al oponentului și proiectarea acestuia la pământ.

Treptat, odată cu rafinarea tehnicilor, s-au eliminat elementele teatrale și coifurile cu coarne în contextul competițional pur, s-au adăugat tehnici complexe de secerare a picioarelor, eschive, utilizare a biomecanicii corpului și folosirea forței adversarului împotriva lui însuși. În acest fel, a evoluat direct în ceea ce numim astăzi Shuāijiāo (摔跤), sistemul tradițional de lupte care pune accent pe proiectări rapide și dezechilibrări, fiind o componentă crucială în dezvoltarea aplicativă a stilurilor de Wǔshù (武术), inclusiv în componenta de luptă modernă, Sàndǎ (散打).

Din acest motiv, Jǐao Dǐ (角抵) reprezintă dovada că artele marțiale chinezești nu au apărut doar ca sisteme izolate de autoapărare sau practici pur spirituale în mănăstiri, ci au rădăcini adânci în nevoile militare pragmatice și în jocurile de putere ale antichității. Conceptul de a controla spațiul, de a folosi structura corporală în detrimentul forței musculare pure și importanța muncii cu picioarele - bùfǎ (步法) își au originile în aceste prime înfruntări corp la corp.

Dinastia Zhōu (周) (1046–256 î.Hr.)

În timpul Dinastiei Zhōu, artele marțiale au ajuns să facă parte din educația formală a aristocrației, fiind incluse în cele șase arte principale - Liù Yì (六艺), pe care trebuie să le studieze un nobil, asemănătoare cu codurile cavalerismului din Europa Medievală. Dintre aceste șase arte, două erau exculsiv marțiale și formau nucleul pregătirii militare:

Shè (射) – Tragerea cu arcul: Nu era doar un test de precizie, ci un întreg ritual (Shèlǐ / 射礼). Arcașul trebuia să își coordoneze mișcările pe ritmul muzicii, demonstrând control emoțional, postură perfectă și concentrare mentală. Aceasta este una dintre primele atestări ale legăturii dintre starea internă și execuția marțială externă.
Yù (御) – Conducerea carelor de luptă: Carul de luptă era arma principală de asalt pe câmpul de bătălie în prima jumătate a dinastiei. Stăpânirea lui necesita o condiție fizică excepțională, echilibru și capacitatea de a lupta în viteză.

Celelalte patru arte erau riturile - Lǐ (礼), muzica - Yuè (乐), caligrafia - Shū (书) și matematica - Shù (数), asigurând un echilibru perfect între cultivarea civilă - Wén (文) și cea marțială - Wǔ (武).

În timpul Perioadei de Primăvară și Toamnă 春秋时代 (771–476 î.Hr.), datorită dezvoltării tehnicilor de luptă și atingerii apogeului tehnologiei de fabricare a săbiilor, s-au creat primele filozofii înregistrate legate de artele marțiale, cu accentul pus pe importanța psihologiei, tehnici de respirație și pe principiul că relaxarea poate să învingă forța, specifică mai târziu stilului Tàijíquán (太极拳). Această perioadă a marcat apogeul metalurgiei bronzului și apariția timpurie a oțelului. Săbiile cu două tăișuri, Jiàn (剑), au devenit simboluri ale statutului social și arme letale de duel. Statele din sud, precum Wú (吴国) și Yuè (越国), erau faimoase pentru calitatea lamelor lor și pentru maeștrii de spadă. Teoria scrimei chinezești începe să se contureze acum. Un text clasic esențial este discursul Fecioarei din Yuè - Yuè Nǚ (越女), care îi explică Regelui Gōujiàn (勾践) principiile luptei cu sabia: importanța alternanței dintre Yīn (阴) și Yáng (阳), păstrarea calmului interior în timp ce exteriorul acționează exploziv și utilizarea intenției mentale înaintea forței brute.

Totodată, Dinastia Zhōu este perioada în care s-au născut marile curente filosofice chinezești: Confucianismul și Daoismul, ambele lăsându-și amprenta asupra evoluției Wǔshù-ului (武术). Conceptele din textul sacru Dàodéjīng (道德经), cum ar fi controlul rigidului prin intermediul flexibilului (Yǐn róu kè gāng / 以柔克刚) și non-acțiunea sau acțiunea spontană (Wúwéi / 无为), au pus bazele teoretice pentru ceea ce mult mai târziu vor deveni stilurile interne (Nèijiā / 内家). Soldații și maeștrii au început să înțeleagă că fluiditatea și adaptabilitatea pe câmpul de luptă sunt superioare forței rigide. În același timp, Arta Războiului de Sun Tzu (孙子兵法), scrisă în această epocă, a transferat viziunea strategică macro la nivel micro, în duelul direct. Ideea de a învinge prin înșelăciune, economie de mișcare și atacarea punctelor slabe ale inamicului a transformat tehnicile marțiale dintr-un simplu schimb de lovituri într-un „șah” fizic extrem de rafinat.

Cu toate acestea, în timpul Perioadei Statelor Combatante 战国时代 (475 – 221 î.Hr.), din cauza faptului că războiul a devenit din ce în ce mai brutal și la o scară mai mare, antrenamentul soldaților a trebuit eficientizat, acest lucru dând naștere tehnicilor specializate de luptă corp la corp și de arme albe individualizate.

Așa cum Jǐao Dǐ (角抵) folosea în trecut conotații mitologice, în dinastia Zhōu competiția militară de trânte a fost oficializată sub numele de Jǐao Lì (角力) - confruntarea forței care a devenit un sport militar oficial, inclus în taberele de instrucție de iarnă ale armatei. Soldații erau testați nu doar pe baza abilităților de trântă, ci și a forței brute și a strategiei de dezechilibrare.

Spre sfârșitul dinastiei Zhōu (perioada Statelor Războinice), războiul total a dus la apariția unei noi clase de oameni: Xiá (侠) sau Yóuxiá (游侠) – spadacini rătăcitori, mercenari sau cavaleri rătăcitori. Aceștia nu mai erau doar soldați conscriși, ci oameni care își dedicau întreaga viață studiului armelor și tehnicilor de luptă. Ei au creat primele școli private și linii de transmitere a tehnicilor marțiale, independente de curtea imperială, punând bazele comunității marțiale care, secole mai târziu, va fi cunoscută sub numele de Wǔlín (武林).

Dinastia Hàn (漢) (202 î.Hr. – 220 d.Hr)

În timpul Dinastiei Hàn au început să se pună bazele Wushu-ului din ziua de astăzi în momentul în care meciurile profesioniste între gladiatori au început să ia amploare, ca formă de divertisment, la curte. Astfel, stabilitatea economică și extinderea imperiului au permis dezvoltarea unei culturi urbane vibrante. Confruntările marțiale au ieșit din taberele militare stricte și au intrat în arenele publice sub forma „Celor o sută de spectacole” sau Bǎixì (百戏). Aceste evenimente erau festivaluri grandioase sponsorizate de curtea imperială, care includeau acrobații, dansuri cu costume, muzică și, ca punct culminant, meciuri de Jǐao Dǐ. În această epocă, luptele au devenit extrem de tehnice. Luptătorii foloseau secerări, proeictări și tehnici de fixare, fiind recompensați generos de împărat. Tot în cadrul Bǎixì (百戏) au apărut primele dansuri marțiale ritualice cu arme (Wǔwǔ / 武舞). Soldații sau artiștii executau secvențe predeterminate de mișcări cu sabia sau sulița pentru a demonstra agilitate și control, acesta fiind precursorul direct al formelor de bază, cunoscute astăzi sub numele de Tàolù (套路).

Dinastia Hàn a marcat tranziția definitivă de la Epoca Bronzului la Epoca Fierului și a Oțelului în China. Această evoluție metalurgică a schimbat complet designul armelor și tacticile de luptă. Până în acest punct, sabia dreaptă cu două tăișuri, Jiàn (剑), fusese arma principală a nobililor. Însă, odată cu dezvoltarea cavaleriei Hàn pentru a combate nomazii Xiōngnú (匈奴) din nord, Jiàn-ul s-a dovedit prea fragilă și greu de manevrat eficient de pe cal. A apărut Huándāo (环刀) - sabia cu mâner inelat, o sabie cu un singur tăiș, cu lama dreaptă și groasă, optimizată pentru lovituri de tăiere puternice din cavalerie. Manualele militare din acea vreme au început să codifice tehnici specifice pentru Dāo (刀), punând accent pe fluiditate, forță descendentă și viteză. Jiàn (剑) a fost retrasă treptat de pe câmpul de luptă, rămânând o armă de autoapărare civilă, de duel și un simbol academic/spiritual.

În această perioadă apar primele tratate scrise dedicate exclusiv tehnicilor de luptă. În cataloagele bibliografice ale dinastiei Hàn, cum ar fi secțiunea Bīngshū (兵书) din Hànshū (汉书) – Istoria Dinastiei Hàn, sunt menționate capitole pierdute astăzi, dar care demonstrează nivelul de teoretizare, precum:

Jiànshù Shíbā Piān (剑术十八篇) – Optsprezece capitole despre arta sabiei Jiàn.
Shǒubó Liù Piān (手搏六篇) – Șase capitole de luptă cu mâinile goale / box incipient.

Termenul Shǒubó (手搏), tradus literar ca „luptă cu mâinile”, a devenit definitoriu în dinastia Hàn pentru arta luptei cu mâinile goale care includea atât lovituri de pumn și picior, cât și tehnici de trântă. Spre deosebire de Jǐao Dǐ (角抵), care se limita la proiectări, Shǒubó (手搏) era un sistem complet de autoapărare și combat militar. Meciurile oficiale de Shǒubó (手搏) se desfășurau adesea pe platforme ridicate, precursoarele ringului modern de Sàndǎ (散打) sau Léitái (擂台). Regulile erau dure, iar tehnicile includeau lovituri la puncte vitale, controlul articulațiilor și dezechilibrări rapide.

Poate cea mai importantă moștenire a dinastiei Hàn pentru ramura internă și de cultivare a sănătății din Wǔshù (武术) a fost activitatea legendarului medic Huá Tuó (华佗). Inspirat de mișcările animalelor și de teoriile timpurii despre circulație prin meridiane (Qì / 气), Huá Tuó a creat Wǔqínxì (五禽戏) – Jocul celor Cinci Animale. Acest sistem de exerciții fizice și respiratorii imita comportamentul și caracteristicile a cinci creaturi:

Hǔ (虎) – Tigrul: Pentru dezvoltarea forței osoase și a spatelui.
Lù (鹿) – Cerbul: Pentru flexibilitate și întinderea tendoanelor.
Xióng (熊) – Ursul: Pentru stabilitate, înrădăcinare și întărirea sistemului digestiv.
Yuán (猿) – Maimuța: Pentru agilitate, reflexe rapide și mobilitate.
Niǎo (鸟) – Pasărea (Cocorul): Pentru echilibru, expansiunea plămânilor și ușurință în mișcare.

Deși conceput inițial ca scop terapeutic și de longevitate (Yǎngshēng / 养生), Wǔqínxì (五禽戏) a influențat direct biomecanica artelor marțiale. Ideea de a asimila „spiritul” și mecanica corporală a unui animal a pus bazele stilurilor de imitație (Xiàngxíngquán / 象形拳) care abundă în Wǔshù-ul de mai târziu (Stilul Tigrului, Stilul Cocorului, Maimuța etc.).

Perioada celor Șase Dinastii și a Dezbinării (aprox. 220 d.Hr. – 589 d.Hr.)

După căderea Dinastiei Hàn, China a intrat într-o perioadă de fragmentare, artele marțiale împărțindu-se în stiluri de nord, unde datorită terenului plat, accentul mergând pe lovituri de picior de distanță lungă și sărituri, și stiluri de sud unde, din cauza terenului plin de munți și de râuri, oamenii au fost nevoiți să se bată pe alei înguste sau chiar de pe bărci, accentul punându-se, în principal, pe posturi stabile și lovituri rapide de pumn.

Această prăbușire a dinastiei Hàn a lăsat un vid de putere în care generalii militari au devenit figuri legendare. Această perioadă a cimentat conceptul de Wǔdé (武德) - virtutea marțială, și a idealizat războinicul complet. Guān Yǔ (关羽), generalul din statul Shǔ Hàn (蜀汉), a devenit simbolul suprem al loialității și priceperii marțiale, fiind zeificat ulterior ca Guāndì (关帝) - Zeul Războiului. Arma asociată tradițional cu el, Qīnglóng Yǎnyuèdāo (青龙偃月刀) (Sabia Semilună a Dragonului Verde, un tip de halebardă grea), a influențat tehnicile armelor lungi de mai târziu, deși în realitate, pe câmpul de luptă, el folosea probabil sulițe lungi sau săbii drepte tipice epocii.

Într-o epocă în care liderii militari se duelau adesea pentru a ridica moralul trupelor, tehnicile de călărie combinate cu utilizarea suliței, numită Qiāng (枪), și a lăncilor de tip Máo (矛), au atins un nivel extrem de sofisticat de precizie. Soldații din dinastiile din nord erau recunoscuți pentru mobilitatea lor fulgerătoare, iar stilurile de tragere cu arcul de pe cal au fost perfecționate la un nivel nemaiîntâlnit în dinastiile chinezești pur sedentare. Pentru a contracara armurile masive de fier ale călăreților și cailor acestora (Jiǎqí Jùzhuāng / 甲骑具装), armele de impact și lăncile grele au fost adaptate. Tehnicile de luptă corp la corp au trebuit să integreze mai multe metode de penetrare a articulațiilor armurilor, folosind pumnale lungi și tehnici de trântă adaptate pentru a doborî un adversar greu.

În anul 495 d.Hr., Împăratul Xiaowen a dispus construirea Mănăstirii Shàolín (少林寺) pe muntele Sǒngshān (嵩山) pentru călugărul indian Batuo. Însă, momentul de cotitură pentru artele marțiale s-a petrecut în jurul anului 527 d.Hr., odată cu sosirea călugărului budist Bódhídharma, cunoscut în China sub numele de Pútídámó (菩提达摩) sau simplu Dámó (达摩). Găsindu-i pe călugări slăbiți fizic din cauza orelor lungi de meditație statică, Dámó a introdus un set de exerciții fizice și respiratorii destinate fortificării corpului. Deși istoricii moderni privesc sceptic atribuirea directă a tuturor stilurilor de luptă lui Dámó, textele tradiționale îi atribuie două tratate fundamentale:

Yìjīnjīng (易筋经) – Clasicul Transformării Tendoanelor: Un sistem de întindere și torsionare musculară menit să dezvolte o forță internă explozivă și rezistență fizică generală.
Xǐsuǐjīng (洗髓经) – Clasicul Purificării Măduvei: Concentrat pe tehnici respiratorii și meditative profunde.

Aceste exerciții au reprezentat puntea de legătură dintre budismul Chan (Zen) și antrenamentul fizic dur, transformând mănăstirea într-un loc în care, de-a lungul secolelor, tehnicile militare de autoapărare din exterior (în special wrestlingul) au fost absorbite și rafinate din punct de vedere biomecanic și spiritual, punând bazele faimosului Shàolín Quán (少林拳) - Boxul Shaolin.

În timp ce Nordul era dominat de război și influențe nomade, în Dinastiile din Sud, cu capitala la Jiànkāng (建康), azi Nánjīng (南京), aristocrația chineză s-a refugiat și s-a orientat către cultură, filosofie și daoism religios. Aici a înflorit mișcarea numită Xuánxué (玄学) - Studiul Misterului / Neo-daoismul. Maeștrii și filosofii din sud (precum medicul și daoistul Tao Hongjing) au integrat tehnicile respiratorii de circulație, Qìgōng (气功), cu mișcări subtile de autoapărare, creând asfel termenul Yǎngshēng (养生) – Cultivarea Longivității. Tot în sud, unde purtarea sabiei era un semn al eleganței intelectuale și al statutului social, arta scrimei cu sabia Jiàn s-a desprins aproape complet de contextul brutal al câmpului de luptă, devenind extrem de fluidă, bazată pe eschive, anticipare și precizie anatomică. Mișcările au început să fie teoretizate prin prisma conceptelor de gol și plin - Xūshí (虚实).

Din cauza fragmentării politice extreme, cunoașterea marțială a încetat să mai fie stocată exclusiv în arhivele imperiale. Generalii și capetele de clanuri au început să își scrie propriile manuale de luptă și tactică - Bīngfǎ (兵法), transmise strict în interiorul familiei sau al liniei de discipoli. Această cultură a secretomaniei a dus la specializarea extremă a anumitor școli și la diversificarea tehnicilor de luptă pe care le regăsim în ramurile tradiționale ulterioare.

Dinastia Táng (唐朝) (618 d.Hr. – 907 d.Hr.)

În timpul Dinastia Táng, mai precis anul 702 d.Hr. reprezintă un moment de cotitură istoric pentru artele marțiale. Sub domnia legendarei Împărătese Wǔ Zétiān (武则天), au fost introduse pentru prima dată Examinările Marțiale Imperiale sau Wǔjǔ (武举). Până în acest punct, examinările imperiale - Kējǔ (科举) testau doar cunoștințele literare și confucianiste. Sistemul Wǔjǔ (武举) a oferit o cale oficială de ascensiune socială pentru oricine demonstra abilități marțiale excepționale, transformând practicarea Wǔshù-ului într-o carieră extrem de respectată. Candidații erau testați riguros pe parcursul mai multor probe:

Tragerea cu arcul: De pe cal - Mǎshè (马射), de pe loc - Bùshè (步射) și teste de distanță și penetrare.
Mânuirea lăncilor și halebardelor: Demonstrarea preciziei cu sulița lungă din galopul calului.
Teste de forță brută: Ridicarea unor greutăți masive din piatră - Yíngshí (赢石) și arcuirea unor arcuri cu o rezistență uriașă la tracțiune.
Strategie militară: Candidații trebuiau să demonstreze că înțeleg manualele clasice de tactică, precum Arta Războiului de Sun Tzu.

Această meritocrație a dus la o explozie a școlilor de antrenament și la o standardizare a tehnicilor la nivel național.

În anul 621 d.Hr., în perioada de haos de la începutul dinastiei, prințul Lǐ Shìmín (李世民) (care avea să devină Împăratul Táng Tàizōng) se afla într-o situație critică în bătălia împotriva generalului rebel Wáng Shìchōng (王世充). Un grup de 13 călugări războinici de la Shàolín, conduși de maeștrii Sēngzhì (僧志) și Tánzōng (昙宗), au lansat un atac surpriză nocturn în tabăra inamică, l-au capturat pe nepotul generalului rebel și au predat poziția strategică armatei Táng. Drept recunoștință, odată ajuns pe tron, Împăratul Táng Tàizōng: a oferit mănăstirii donații masive de pământ, a permis mănăstirii să mențină o armată privată de călugări soldați (Sēngbīng / 僧兵) și a legalizat consumul de carne și alcool pentru călugării războinici, pentru ca aceștia să își poată susține antrenamentele fizice epuizante. În această perioadă, arma principală a călugărilor era Gùn (棍) - bastonul de lemn sau metal, o armă considerată „miloasă” în budism, dar extrem de letală în mâini experimentate. Tehnica bastonului de la Shàolín a început să fie sistematic codificată de aici înainte.

Din punct de vedere tehnic, armata Táng era una dintre cele mai avansate din lume, iar acest lucru a influențat direct armele din Wǔshù:

Tángdāo (唐刀): Sabia Táng a reprezentat apogeul evoluției lamei drepte chinezești cu un singur tăiș. Forjată prin tehnici complexe de pliere a oțelului - Bǎiliàngāng (百炼钢), era o sabie lungă, zveltă și incredibil de rezistentă. Tehnica de Tángdāo (唐刀) punea accent pe tăieri geometrice precise și tranziții rapide de la atac la defensivă (această armă și tehnicile ei au fost exportate în Japonia, stând la baza apariției celebrei Katana).
Mòdāo (陌刀): O sabie masivă, cu două tăișuri, montată pe un mâner lung (o armă antipersoană și anticavalerie). Mânuirea ei necesita o forță remarcabilă și mișcări circulare, fluide, de măcinare.
Shǒubó (手搏): Lupta cu mâinile goale a continuat să se dezvolte ca formă de divertisment urban și autoapărare. În această perioadă, s-a observat o diferențiere mai clară între stilurile bazate pe lovituri de pumn/picior și stilurile pur de trânte, care au început să fie numite Xiàngpū (相扑), termen care a migrat ulterior în Japonia, devenind Sumo, deși în China epocii Táng implica mult mai multe tehnici de agilitate și secerare.

Tot în această perioadă, granița dintre estetică și marțialitate a devenit extrem de fluidă. Mișcările formale cu arme au devenit dansuri marțiale extrem de apreciate la curtea imperială și în rândul poeților. Doamna Gōngsūn (公孙大娘) a fost o artistă legendară de la curte, faimoasă pentru performanțele ei marțiale. Ea executa un dans numit Jiànwǔ (剑舞) – Dansul cu Sabia. Mișcările ei erau atât de explozive, rapide și pline de grație, încât se spunea că puteau opri respirația privitorilor. Marele poet Dù Fǔ (杜甫) a scris poezii celebre inspirate de tehnica ei cu sabia, iar caligraful Zhāng Xù (张旭) a recunoscut că stilul său revoluționar de caligrafie cursivă Cǎoshū (草书) a fost direct influențat de observarea traiectoriilor dinamice și imprevizibile ale sabiei Doamnei Gōngsūn.

Dinastia Sòng (宋朝) (960 d.Hr. – 1279 d.Hr.)

Pentru a înțelege evoluția Wǔshù-ului în această epocă, trebuie înțeles paradoxul dinastiei Sòng. Fondatorul dinastiei, Împăratul Tàizǔ (Zhào Kuāngyìn / 赵匡胤), el însuși un general marțial de excepție, a implementat o politică de stat numită Chóngwén Qīngwǔ (崇文轻武): Prețuirea culturii civile și descurajarea puterii militare. Temându-se de lovituri de stat militare, împărații Sòng au oferit controlul armatei unor birocrați civili. Această slăbiciune militară oficială, combinată cu presiunea constantă a dinastiilor rivale din nord (Liao, Jin și ulterior Imperiul Mongol), a forțat populația civilă să se organizeze singură pentru autoapărare. Artele marțiale s-au mutat masiv în stradă și în comunitățile rurale.

În marile capitale Kāifēng (开封 ) și Hángzhōu (杭州), au înflorit cartierele de divertisment numite Wǎshì (瓦市) sau Wǎzǐ (瓦子) (piețele de azbest/cartierele de distracții). În aceste zone, artele marțiale au devenit o formă de divertisment comercial extrem de populară. Pentru prima dată în istorie, practicanții de arte marțiale s-au organizat în ghilde și societăți private numite Shè (社). Acestea au pus bazele structurii moderne de club sportiv. Maeștrii marțiali rătăcitori, cunoscuți ca oameni ai Jiānghú (江湖) - lumea subterană a hoinarilor și marțialilor, își câștigau existența făcând Màiyì (卖艺) - demonstrații marțiale stradale pentru bani. Ei executau tehnici de spargere a pietrelor, demonstrații de forță brută - Yìng Qìgōng (硬气功) și lupte aranjate cu arme, captivând publicul urban.

Luptele corp la corp au atins un nivel uriaș de popularitate în dinastia Sòng, fiind numite Xiàngpū (相扑) - precursorul direct al termenului modern de Shuāijiāo. Meciurile aveau loc pe platforme ridicate, în fața a mii de spectatori, inclusiv a împăratului. Regulile erau stricte, pierdea cel care atingea pământul cu orice altă parte a corpului în afară de tălpi, iar tehnica punea accent pe agilitate, viteză și utilizarea pârghiilor. Interesant este că existau și divizii de Xiàngpū feminin - Fùnǚ Xiàngpū (妇女相扑), extrem de apreciate de public pentru tehnica lor rafinată.

Tradiția îi atribuie primului împărat Sòng crearea unui stil de luptă numit Tàizǔ Chángquán (太祖长拳). Acesta este considerat unul dintre primele stiluri corecte de „Box Lung” din Wǔshù-ul chinezesc, caracterizat prin mișcări ample, deschise, poziții joase și o utilizare fluidă a întregului corp pentru a genera forță. Acest stil a influențat masiv Shaolin-ul de mai târziu și a fost lăudat secole mai târziu de generalul Qī Jìguāng (戚继光 ) în dinastia Míng.

În anul 1044 d.Hr., sub patronaj imperial, a fost publicat Wǔjīng Zǒngyào (武经总要) - Compendiul Tehnicilor Militare Fundamentale. Acesta a fost primul manual militar ilustrat și tipărit oficial din istoria Chinei, care cuprindea descrieri detaliate ale catapultelor și primelor arme incendiare care foloseau praful de pușcă (Huǒyào / 火药), dar și scheme biomecanice ale modului în care infanteria trebuie să folosească sulițele lungi, Qiāng (枪), și săbiile mari de tip Dàdāo (大刀) pentru a tăia picioarele cailor cavaleriei nomade, cum erau trupele de elită ale dinastiei Jìn (晋朝).

Dinastia Yuán (元朝) (1271 d.Hr. – 1368 d.Hr.)

Fondată de Kublai Khan (忽必烈), nepotul lui Genghis Khan, aceasta a fost prima dinastie în care întreaga Chină a fost condusă de o forță străină – mongolii. Principala caracteristică a acestei epoci a fost controlul militar strict. Guvernul Yuán a emis decrete repetate de interzicere a artelor marțiale și a adunărilor civile, o politică cunoscută sub numele de Jìnwǔ (禁武). Populației chineze i s-a interzis deținerea oricăror arme din fier sau oțel. Săbiile Dāo (刀), Jiàn (剑) și sulițele Qiāng (枪) erau confiscate masiv de autorități. În anumite perioade, zece familii chineze aveau voie să împartă un singur cuțit de bucătărie, legat cu lanț de o masă comună. De asemenea, societățile și cluburile marțiale înfloritoare din dinastia anterioară (Sòng) au fost scoase în afara legii. Adunările mari de oameni unde se exersau tehnici de luptă erau pedepsite cu moartea sau cu exilul în stepele nordice.

Confruntați cu interdicția de a practica pe stradă sau în școli, mulți maeștri marțiali s-au refugiat în trupele de teatru urban. În dinastia Yuán a apărut și a înflorit o formă populară de operă și dramă numită Zájù (杂剧) - piese de teatru variate. Scenele de luptă din aceste piese, cunoscute ca Wǔxì (武戏) - spectacole marțiale, foloseau arme de lemn, bambus sau replici neascuțite. Maeștrii își puteau astfel menține agilitatea, flexibilitatea și tehnicile de luptă în văzul tuturor, pretinzând în fața oficialilor mongoli că execută doar coregrafii artistice și dansuri acrobatice. Această fuziune dintre arta marțială pură și teatru a dus la introducerea căderilor, săriturilor spectaculoase și a tehnicilor acrobatice complexe în structura mișcărilor. Multe dintre mișcările de agilitate și salturile din Wǔshù-ul contemporan își au rădăcinile în această adaptare scenică din epoca Yuán.

Deși mongolii au suprimat stilurile chinezești bazate pe arme și lovituri, ei erau pasionați de trânte. Disciplina lor națională, Bök (搏克) - lupta mongolă, era considerată una dintre cele „Trei Abilități Bărbătești” (alături de călărie și tragerea cu arcul). La curtea imperială din Khanbaliq - Dàdū (大都), actualul Beijing, se organizau constant turnee grandioase de lupte. Luptătorii chinezi, renumiți pentru tehnica lor rafinată de Xiàngpū (相扑) moștenită din dinastia Sòng, au început să se întreacă direct cu luptătorii mongoli. Din această fuziune violentă și pragmatică s-a născut o transformare tehnică majoră. Stilul chinezesc a absorbit tehnicile mongole de forță brută, utilizarea prizelor pe jachete groase de piele și controlul direct al centurii adversarului. Această hibridizare a accelerat tranziția vechilor trânte chinezești către forma modernă, robustă și rapidă de Shuāijiāo (摔跤), un sistem axat pe dezechilibrări fulgerătoare fără luptă la sol.

Totuși, spre deosebire de populația civilă, mănăstirile budiste au avut un statut privilegiat sub conducerea Yuán, deoarece mongolii, în special liderii budiști tibetani care influențau curtea, respectau instituțiile religioase. Mănăstirea Shàolín nu doar că a supraviețuit, dar a fost vizitată și protejată direct de unii khani mongoli. Deoarece armele cu lamă erau interzise, călugarii s-au concentrat masiv pe perfecționarea armelor din lemn, în special a bastonului - Gùn (棍). Bastonul nu era considerat o armă militară de fier, intrând mai ușor sub radarul interdicțiilor. Călugărul Fǎyán (法言) și alți maeștri ai epocii au continuat să codifice tehnicile interne de baston, pregătind terenul pentru explozia militară a mănăstirii din dinastia următoare (Míng).

Spre sfârșitul dinastiei Yuán, pe măsură ce controlul mongol slăbea din cauza foametei și a corupției, nemulțumirea populară a dat naștere unor societăți secrete religios-marțiale. Cea mai faimoasă a fost Báiliánjiào (白莲教) - Societatea Lotusului Alb. În interiorul acestor societăți secrete, practicanții se adunau noaptea în temple izolate sau în păduri pentru a se antrena în tehnici de luptă cu mâinile goale, Quánfǎ (拳法), și tehnici ascunse de arme improvizate (cum ar fi uneltele agricole). Revolta Turbanelor Roșii - Hóngjīn Jūn (红巾军), care a dus în cele din urmă la alungarea mongolilor și fondarea dinastiei Míng, a fost condusă de oameni antrenați în aceste structuri marțiale subterane.

Dinastia Míng (明朝) (1368 d.Hr. – 1644 d.Hr.)

Dinastia Míng reprezintă, fără nicio îndoială, Epoca de Aur a codificării, teoretizării și maturizării tehnice a artelor marțiale chinezești. Cel mai important nume pentru Wǔshù-ul din această perioadă este generalul Qí Jìguāng (戚继光) (1528–1588). Confruntat cu atacurile devastatoare ale piraților Wōkòu (倭寇) pe coastele de est, el a realizat că armata imperială era slab pregătită și a reformat complet sistemul de instruire militară. În anul 1560, el a scris tratatul militar fundamental Jìxiào Xīnshū (纪效新书) - Noul Manual de Eficiență în Gidarea Trupelor. Capitolul 14 al acestei cărți, intitulat Quánjīng Jiéyào Piān (拳经捷要篇) – Tratatul de esență al clasicului boxului, reprezintă prima analiză științifică și comparativă a stilurilor de arte marțiale din China. De asemenea, Qí Jìguāng a călătorit în toată țara și a selectat cele mai bune tehnici de la diferite școli ale vremii (inclusiv boxul lung al împăratului Tàizǔ, stilul familiei Yang, tehnicile de picior ale lui Shandong etc.). El a sintetizat aceste cunoștințe într-o formă compusă din 32 de posturi/mișcări fundamentale. Această lucrare a devenit biblia stilurilor de Chángquán (长拳) de mai târziu. Generalul a stipulat clar că lupta cu mâinile goale (Quánfǎ / 拳法) nu este utilă direct pe câmpul de luptă (unde domină armele lungi), dar este baza fundamentală pentru dezvoltarea condiției fizice, a agilității, a curajului și a coordonării soldatului înainte ca acesta să învețe mânuirea armelor.

Totodată, în această perioadă s-a produs distingerea între stilurile externe, preponderent găsite în Templul Shaolin, care pun accentul pe viteză, forță explozivă și condiționarea fizică, și stilurile interne, din Munții Wudang, care se focusează pe relaxare, flexibilitate și folosirea forței adversarului împotriva lui. Acestea din urmă, se spune că ar fi fost create de legendarul călugăr Zhāng Sānfēng (張三丰), care urmărind o luptă dintre un șarpe și un cocor, a realizat că mișcările circulare ale șarpelui pot învinge atacurile liniare ale păsării. Astfel, folosindu-și cunoștiințele de arte marțiale, filozofia taoistă, teoria celor 5 elemente și tehnicile de cultivare a sănătății, acesta a pus bazele stilului Wǔdāng (武当), care combină elemente din cele 3 arte marțiale interne principale: Tàijíquán (太极拳), Bāguàzhǎng (八卦掌) și Xíngyìquán (形意拳).

Dinastia Míng a fost martora unor inovații tehnice majore în mânuirea armelor, influențată parțial și de conflictele externe. În această epocă au fost scrise cele mai bune tratate de suliță din istoria Chinei, precum cele ale lui Wú Shù (吴殳). S-au definit marile stiluri tradiționale, precum Stilul Familiei Yáng (Yángjiāqiāng / 杨家枪) și Stilul Familiei Liú (Liújiāqiāng / 刘家枪), care puneau accent pe mișcări de rotație, deviere și penetrare rapidă. De asemenea, influența sabiei japoneze Wōdāo - (倭刀): Impresionat de eficiența letală a săbiilor lungi folosite de pirații japonezi, generalul Qí Jìguāng și alți maeștri militari, precum Chéng Zōngyóu (程宗猷) au studiat manualele de scrimă japoneze capturate. Ei au adaptat aceste tehnici pentru armata chineză, creând sabia Miáodāo (苗刀) - sabia tip lăstar și codificând manuale unice care combinau fluiditatea chinezească cu forța de tăiere cu două mâini din stilul japonez.

Datorită dezvoltării economice din a doua jumătate a dinastiei Míng, tipărirea cărților a devenit mult mai accesibilă. Acest lucru a dus la apariția unor manuale marțiale destinate publicului larg, scrise de mari maeștri ai epocii. Dincolo de Qí Jìguāng, un alt autor fundamental a fost Chéng Zōngyóu (程宗猷), care a publicat tratate ilustrate excepționale:

Shaolin Gùnfǎ Chǎnzōng (少林棍法阐宗) – Explicarea Doctrinei Zen a Metodelor de Baston Shaolin.
Dānfǎ Xuǎnchuán (单刀法选传) – Transmiterea selectă a metodelor de sabie simplă.
Nǔqì Pǔ (弩气谱) – Ghidul utilizării arbaletei.

Aceste manuale conțineau desene extrem de precise cu pozițiile picioarelor, traiectoriile armelor și aplicațiile practice ale fiecărei mișcări, asigurând conservarea tehnicilor de-a lungul generațiilor.

Dinastia Qīng (清朝) (1644 d.Hr. – 1912 d.Hr.)

Fondată de manciurieni (un popor tungusic din nord-est), dinastia Qīng a fost martora unei tensiuni constante între conducătorii străini și populația majoritară Hàn (汉族). Această dinamică politică, combinată cu apariția definitivă a armelor de foc moderne spre sfârșitul epocii, a forțat artele marțiale să se desprindă de utilitatea lor pur militară pe câmpul de luptă și să se transforme în sistemele civile de autoapărare, stilurile de familie și practicile de cultivare internă pe care le cunoaștem astăzi. În această epocă s-au născut majoritatea stilurilor tradiționale majore.

La fel ca mongolii în dinastia Yuán, conducătorii manciurieni au privit cu suspiciune practicarea artelor marțiale de către populația Hàn, impunând periodic restricții severe asupra deținerii de arme și a adunărilor civile. Guvernul a ajuns, în cele din urmă, să dea foc Templului Shaolin, evenimentul determinându-i pe supraviețuitori să fugă și să răspândească artele în sudul Chinei. Acest lucru a dus la apariția multor stiluri cunoscute astăzi precum Wing Chun (咏春), creat de o călugăriță care a supraviețuit distrugerii templului, numită Wǔ Méi (五梅), pentru a ajuta femeile să se lupte împotriva bătăușilor, și Hung Gar (洪家), făcut cunoscut de legendarul erou al Revoluției Chineze, Huáng Fēihóng (黄飞鸿). Aceste stiluri de luptă compacte, extrem de eficiente în spații înguste (cum ar fi bărci sau alei urbane) au dus la formare Societății Cerului și a Pământului - Tiāndìhuì (天地会), cunoscută în Occident sub numele de „Triade”.

Migrația „Celor Cinci Bătrâni” - Wǔ Zǔ (五祖), supraviețuitori legendari ai Shaolin-ului, a dus la o demarcație clară din punct de vedere geografic și tehnic a artelor marțiale chinezești.

Stilurile din Nord - Běiquán (北拳): Caracterizate prin poziții largi, deplasări rapide și o utilizare dinamică a loviturilor de picior și a salturilor (ex: Chángquán / 长拳, Bājíquán / 八极拳).
Stilurile din Sud Nánquán (南拳): Adaptate la terenul mlăștinos sau la bărci, caracterizate prin poziții joase, stabile, o structură defensivă compactă și o utilizare explozivă a membrelor superioare, însoțită de strigăte ritualice pentru generarea forței (Fālì / 发力).

În ciuda conflictelor politice, dinastia Qīng a fost martora cristalizării și teoretizării supreme a celor trei mari stiluri interne din Wǔshù:

Tàijíquán (太极拳): Deși originile sale sunt legate de satul familiei Chén (Chénjiāgōu / 陈家沟) la sfârșitul dinastiei Míng, în timpul dinastiei Qīng acest stil explodează ca popularitate. Maestrul Yáng Lùchán (杨露禅) (1799–1872) a învățat stilul de la familia Chén, a călătorit la Beijing și a devenit instructorul marțial al Gărzii Imperiale Manciuriene. Poreclit „Yang cel Invincibil” - Yáng Wúdí (杨无敌), el a adaptat mișcările, creând Stilul Yáng Yángshì Tàijíquán (杨氏太极拳), punând accent pe fluiditate, relaxare și beneficii terapeutice, făcându-l accesibil aristocrației.
Xíngyìquán (形意拳) - Boxul Formei și al Intenției: Popularizat de maeștri precum Lǐ Luònéng (李洛能), acest stil folosea atacuri liniare directe, extrem de explozive, bazate pe teoria celor Cinci Elemente - Wǔxíng (五行).
Bāguàzhǎng (八卦掌) - Palma celor Opt Trigrame: Creat sau codificat oficial de maestrul Dǒng Hǎichuān (董海川) în secolul al XIX-lea la Beijing, stilul se baza pe deplasări circulare constante - Zǒngquān (走圈) și lovituri flexibile cu palma, fiind inspirat din meditația daoistă în cerc.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, China suferea din cauza colonialismului occidental și a slăbiciunii curții Qīng. În acest context de disperare a izbucnit Rebeliunea Boxerilor (1899–1901), condusă de o societate numită Yìhétuán (义和团) (Milițiile Dreptății și Armoniei). Membrii acestei mișcări practicau ritualuri șamanice și tehnici dure de Wǔshù / Qìgōng, cunoscute ca „Cămașa de Fier” sau Tiěbùshān (铁布衫), crezând în mod naiv că antrenamentul spiritual și marțial îi va face invulnerabili la gloanțele armatelor străine. Înfrângerea sângeroasă a rebelilor în fața Alianței celor Opt Națiuni a marcat un șoc psihologic imens pentru comunitatea marțială chineză. A devenit evident că Wǔshù-ul tradițional nu mai putea concura cu tehnologia militară modernă (puști, mitraliere, artilerie).

Tranziția de la Wǔshù Tradițional la Wǔshù Modern

La începutul secolului XX, după căderea Dinastiei Qing și intervenția puterilor străine care au avut ca rezultat o criză de identitate națională, artele marțiale au început să fie văzute ca o cale de salvare a poporului asuprit. Astfel, în anul 1910, în Shànghǎi (上海), s-a ajuns la crearea Asociației Atletice Jinwu (精武体育会), de către Huò Yuánjiǎ (霍元甲), care avea ca scop modernizarea artelor marțiale și revoluționarea antrenamentului prin crearea unei curicule standardizate publice, îndepărtându-se de tradiționala și secretiva relație de tip maestru-discipol.

Următorul pas a fost crearerea de către Guvernul Naționalist în anul 1928 a Institutului Central Guoshu (中央国术馆), care a reușit, pentru prima oară în istorie, să sistematizeze și să documenteze folosind metode și mijoloace științifice artele marțiale, clasificând toate stilurile în interne – Wudang și externe – Shaolin. Așadar, în același an în care a fost înființat, Institutul a organizat primul campionat de Wushu în Běijīng (北京) în forma unui turneu de Lèi tái (擂台) la care au participat aproximativ 400 din cei mai buni practicanți din China. Această formă de competiție consta lupta cu mâini goale sau cu arme pe o platformă suspendată la aproximativ 2 metri înălțime, în care participanții trebuiau să își facă adversarul să cedeze sau să îl arunce de pe suprafața de luptă. Acest eveniment, plus realizarea faptului că formele nu erau suficient de eficiente pentru pregătirea rapidă a soldaților, au dus, în cele din urmă, la crearea unui sistem luptă specializat pentru armată, transformat mai târziu în disciplina sportivă Sǎndǎ (散打), care integrează tehnici de Shuāi Jiāo (摔跤), Qín Ná (擒拿) și diferite lovituri de pumn și picior luate din stilurile tradiționale, dar asemănătoare cu cele din kickboxing.

Îmediat după înființarea Republici Chineze în anul 1949, deoarece guvernul comunist a început să privească artele marțiale tradiționale cu suspiciune din cauza nealinierii cu ideologiile lor, aceștia au adus cele mai drastice schimbări. Totuși, datorită recunoașterii valorii culturale, în locul interzicerii totale, comuniștii au ales să le reformeze prin eliminarea aplicațiilor letale și fundamentelor religioase și filozofice, transformându-le într-un sport standaridizat – Wushu modern, care pune pe primul loc estetica, formele fluide, capacitățile atletice, acrobatice și elementele de dificultate.

Tranziția impusă de partidul comunist de la Wushu tradițional la Wushu modern a dus la persecutarea maeștrilor consacrați, care, ca o consecință, au început să fugă în masă în anii 1960 în Hong Kong, Taiwan și către vest, lucru care a ajutat, în cele din urmă, la răspândirea artelor marțiale chinezeșit autentice la nivel global. Astfel, datorită apariției filmelor cu Bruce Lee, urmate de cele cu Jackie Chan și Jet Li, anii 1970 au dus la popularizarea termenului Kung Fu (功夫) ca denumirea a artelor marțiale chinezești, tradusă literar prin învățarea unei abilități de nivel înalt prin efort în decursul unui timp. Răspândirea artei prin cinematografie a transformat Wushu-ul într-un export cultural la nivel mondial, care a forțat în cele din urmă Partidul Comunist să își reconsidere poziția, lucru care a facilitat permiterea practicării artelor marțiale tradiționale și reintegrarea lor în sistem, culminând cu redeschiderea Templului Shaolin și a Munților Wudang în anii 1980 ca centre turistice esențiale pentru promovarea culturii.

Prin apariția Artelor Marțiale Mixte (MMA) în anii 1990, Kung Fu-ul a început să fie criticat din cauza faptului că stilurile tradiționale au ajuns să fie prea concentrate pe forme, adică pe partea artistică, pierzându-și eficacitatea în luptă, fapt ce a făcut ca diferiți maeștri să caute manuale vechi de antrenament din Dinastiile Ming și Qing pentru a redescoperii aplicațiile marțiale pierdute din cauza interzicerii practicării de la începutul perioadei comunistă. De asemenea, în anul 1979 s-a decis transformarea tehnicilor militare într-un sport competițional care să concureze cu sistemele de luptă din occident, ceea ce a dus la crearea disciplinei Sǎndǎ (散打), care s-a dovedit a fi o nouă forță în lumea sporturilor de contact.

Astăzi, lumea artelor marțiale chinezești a ajuns să aibă un caracter dual, pe de o parte competițiile, care sunt dominate de disciplinele Sǎndǎ (散打) și Tàolù (套路) modern - forme, iar pe de cealaltă liniile tradiționale, care contiună să păstreze vechile obiceiuri în școlile mai mici răspândite în toată lumea. Așadar, chiar dacă sunt practicate pentru sănătate, pentru performanța sportivă sau pentru autoapărare, artele marțiale chinezești reprezintă o parte specială din istoria Chinei.

Wushu Guan

Școala de Arte Marțiale

Istoricul artelor marțiale chinezești

Tranziția de la Wǔshù Tradițional la Wǔshù Modern

Istoricul artelor marțiale chinezești

​

Tranziția de la Wǔshù Tradițional la Wǔshù Modern

​