top of page
Acest site a fost creat cu instrumentul pentru creat site-uri
.com
. Creează-ți astăzi site-ul.Începe acum

 

TaiJiQuan

太极拳

​

TaiJiQuan (太极拳, tàijíquán) este un stil de arte marţiale chinezeşti practicat în acelaşi timp pentru autoapărare şi pentru sănătate. Termenul taiji se refera la filozofia forţelor yin şi yang, legate de mişcare. Deşi iniţial a fost creat ca o artă marţială, TaiJiQuan este practicat şi din multe alte motive: lupte libere competitive sub formă de tuīshǒu (推手), demonstraţii şi obţinerea longevităţii. În consecinţă, există o multitudine de forme de antrenament, tradiţionale şi moderne, care corespund acestor obiective, cu accent diferit. Unele metode de antrenament de tàijíquán sunt cunoscute pentru practica mişcărilor relativ lente.

​

Conceptul de taiji („supremul ultim”), în contrast cu wuji („fără ultim”), apare în filozofiile daoiste şi confucianiste, unde reprezintă fuziunea dintre yin şi yang într-un singur „ultim”, reprezentat de simbolul taiji. Teoria şi practica Tàijíquán a evoluat în concordanţă cu multe principii filozofice chinezeşti, care se regăsesc în daoism şi în confucianism.

Antrenamentul în tàijíquán implică 5 elemente: taolu (forme cu mâna liberă şi cu arme), neigong şi qigong (exerciţii de respiraţie, mişcare, conştientizare şi meditatie), tuishou (exereciţii de stimul şi reacţie) şi sanshou (tehnici de autoapărare). În vreme ce tàijíquán este etichetat uneori pentru mişcările sale lente, multe stiluri, precum Yang, Wu şi Chen, au forme secundare cu ritm mai rapid. Unele şcoli tradiţionale predau exerciţii cu partener, cunoscute ca tuishou, şi aplicaţii marţiale ale posturilor diferitelor forme din taolu.

 

În China, tàijíquán face parte din grupul Wudang al artelor marţiale, mai exact, al artelor marţiale interne. Cu toate că termenul Wudang sugerează faptul că aceste arte provin din Munţii Wudang, el este folosit doar pentru a distinge practicile, teoriile şi aplicaţiile neijia (artelor marţiale interne) de cele din grupul Shaolin sau waijia (artele marţiale externe).

​

Încă de la prima promovare pe scară largă a beneficilor pentru sănătate ale tàijíquán, la începutul secolului al X-lea, a apărut un interes special faţă de beneficiile pentru sănătatea personală, în întreaga lume, din partea persoanelor cu un interes foarte mic sau deloc faţă de artele marţiale. Studiile medicale ale tàijíquán susţin eficacitatea acestuia ca exerciiu alternativ şi ca formă de terapie prin artele marţiale. Se presupune că localizarea minţii numai pe mişcările formei aduce o stare de calm şi claritate. În afară de beneficiile pentru starea de sănătate generală şi managementul stresului, atribuite practicii tàijíquán, aspecte ale medicinei tradiţionale chinezeşti sunt predate şi studenţilor avansaţi în unele şcoli tradiţionale.

​

Tehnicile fizice ale tàijíquán sunt descrise ca fiind caracterizate de folosirea pârghiilor prin articulaţii, fiind bazate pe coordonare şi relaxare în locul tensiunii musculare, cu scopul de a neutraliza sau a iniţia atacuri. Mişcarea lentă, repetitivă, implicată în procesul învăţării generării pîrghiilor, deschide circulaţia internă (respiraţie, căldura corpului, sânge).

​

Studiu tàijíquán presupune în principal 3 aspecte:

​

  • Sănătatea: Unei persoane care nu are o stare bună de sănătate îi poate fi dificil să mediteze pentru a ajunge la o stare de calm sau să folosească tàijíquán ca pe o artă marţială. Practica pentru sănătate tàijíquán se concentrează pe alinarea efectelor stresului asupra corpului şi minţii. Pentru cei preocupaţi de aplicaţiile marţiale ale tàijíquán, o condiţie fizică bună este un pas foarte important către autoapărarea efectivă.

​​

  • Meditaţia: Concentrarea şi liniştea cultivate prin dimensiunea meditativă a tàijíquán sunt esenţiale pentru menţinerea unei sănătaţi optime, în sensul ameliorării stresului prin aplicaţiile formelor de arte marţiale care se practică în mod relaxat.

 

  • Arta marţială: Abilitatea de a folosi tàijíquán ca pe o formă de autoapărare în luptă este testul înţelegerii practicantului cu privire la această artă. Tàijíquán este studiul reacţiei corespunzătoare faţă de forţele externe, studiul evitării şi devierii unui eventual atac, în locul întâlnirii directe cu forţa opozantă. Folosirea tàijíquán ca artă marţială este extrem de provocatoare şi necesită foarte mult antrenament.

 

Originea istorică

 

Din perspectiva istoriei moderne, când urmărim influenţele formative ale tàijíquán începând cu perioada când era practicat în mănăstirile daoiste şi budiste, nu găsim altceva decât legende. Cu toate acestea, câteva şcoli tradiţionale susţin că tàijíquán are o conexiune practică şi o relaţie de dependenţă cu teoriile neoconfucianismului din Dinastia Song 宋朝 (960–1279). Aceste şcoli consideră că teoriile şi practica tàijíquán au fost formulate de călugărul daoist Zhang Sanfeng în secolul al XII-lea, aproximativ în aceeaşi perioadă când principiile şcolii neoconfucianiste se făceau cunoscute în societatea intelectuală a Chinei.

​

Mărturiile istorice spun că familia Chen îşi poate trasa parcursul de dezvoltare a stilului propriu până la Chen Wanting (陈王庭), în secolul al XVII-lea. Istoricii artelor marţiale consideră că practica tàijíquán din satul Chen a fost influenţată de stilul Taizu ChangQuan, practicat la mănăstirea Shaolin din apropiere. O altă teorie spune că stilul Chen a provenit din învăţăturile tratatului Jixiao Xinshu  纪效新书 („Noul tratat al eficientei militare”), atribuit unui general din Dinastia Ming, care discută despre câteva stiuluri de arte marţiale, printre care şi Taizu ChangQuan.

​

Ce se ştie în momentul actual este că tàijíquán pare să se fi conturat abia la jumătatea secolului al XIX-lea. Datele istorice consemnează că Yang Luchan 杨露禅, fondatorul stiulului Yang, s-a antrenat cu familia Chen timp de 18 ani, înainte de a începe să predea propriul stil în Beijing. Un erudit al Curţii Imperiale a fost martor al unei demonstraţii a lui Yang Luchan, înainte ca reputaţia acestuia să fie recunoscută, şi a fost atât de impresionat de noul stil, încât i-a dat denumirea de TaiJi („Supremul Ultim”). Înainte de acest moment, tàijíquán a fost cunoscut sub alte denumiri: Zhan Quan („boxul atingerii”, 沾拳), Mian Quan („boxul uşor”) sau Shisan Shi („cele 13 tehnici”, 十三式,).

 

Stiluri

 

Acestea sunt cele 5 stiluri majore de tàijíquán, fiecare fiind denumit după familia de origine, în ordine cronologică:

​

  • Stilul Chen (陳氏), al lui Chen Wangting (1580–1660);

  • Stilul Yang (楊氏), al lui Yang Luchan (1799–1872);

  • Stilul Wu Hao (武氏), al lui Wu Yuxiang (1812–1880);

  • Stilul Wu (吳氏), al lui Wu Quanyou (1834–1902) şi al fiului său, Wu Jianquan (1870–1942);

  • Stilul Sun (孫氏), al lui Sun Lutang (1861–1932).

 

În ordinea popularităţii, adică a numărului de practicanţi pentru fiecare stil, ierarhia este următoarea: Yang, Wu, Chen, Sun şi Wu Hao. Aceste stiluri împărtăşesc aceleaşi principii de bază, însă antrenamentul diferă. Toate stilurile moderne de tàijíquán provin din unul dintre aceste 5 mari stiluri. Acestea, la rândul lor, îşi au originea istorică în satul Chen.

​

bottom of page