top of page

 
Tàijíquán
太极拳
​

Tàijíquán (太极拳) este un stil de arte marţiale chinezeşti practicat în acelaşi timp pentru autoapărare şi pentru sănătate. Termenul tàijí se refera la filozofia forţelor Yīn (阴) şi Yáng (阳), legate de mişcare. Deşi iniţial a fost creat ca o artă marţială, Tàijíquán este practicat şi din multe alte motive: lupte libere competitive sub formă de tuīshǒu (推手), demonstraţii şi obţinerea longevităţii. În consecinţă, există o multitudine de forme de antrenament, tradiţionale şi moderne, care corespund acestor obiective, cu accent diferit. Unele metode de antrenament de tàijíquán sunt cunoscute pentru practica mişcărilor relativ lente.

​

Conceptul de tàijí 太极 („supremul ultim”), în contrast cu Wújí 无极 („fără ultim”), apare în filozofiile daoiste şi confucianiste, unde reprezintă fuziunea dintre yīn  şi yáng într-un singur „ultim”, reprezentat de simbolul tàijí. Teoria şi practica Tàijíquán a evoluat în concordanţă cu multe principii filozofice chinezeşti, care se regăsesc în daoism şi în confucianism.​

​

Originea istorică

​

Din perspectiva istoriei moderne, când urmărim influenţele formative ale tàijíquán începând cu perioada când era practicat în mănăstirile daoiste şi budiste, nu găsim altceva decât legende. Cu toate acestea, câteva şcoli tradiţionale susţin că tàijíquán are o conexiune practică şi o relaţie de dependenţă cu teoriile neoconfucianismului din Dinastia Sòng 宋朝 (960–1279). Aceste şcoli consideră că teoriile şi practica tàijíquán au fost formulate de călugărul daoist Zhāng Sānfēng în secolul al XII-lea, aproximativ în aceeaşi perioadă când principiile şcolii neoconfucianiste se făceau cunoscute în societatea intelectuală a Chinei. Se spune că Zhāng Sānfēng a observat o luptă între un cocor și un șarpe. Cocorul ataca cu mișcări directe și rigide, în timp ce șarpele eschiva prin mișcări circulare, fluide și flexibile, reușind în cele din urmă să învingă pasărea. Impresionat, călugărul a aplicat aceste principii, cedarea în fața forței și utilizarea cercurilor în artele marțiale, combinându-le cu exercițiile de respirație.

​

​Spre deosebire de originile mitice ale lui Zhāng Sānfēng, istoria stilului Chén este bine documentată în genealogiile familiei. Totul începe cu Chén Wángtíng 陈王庭 (1600–1680), un personaj istoric real, cu o pregătire militară de excepție. Viața lui Chén Wángtíng este o poveste clasică despre ascensiune militară, cădere politică și, în final, iluminare filozofică. El este figura centrală care a transformat o simplă metodă de luptă într-un sistem complex de auto-cultivare.

​

Chén Wángtíng s-a născut în satul Chénjiāgōu (陈家沟) în timpul dinastiei Míng 明朝 (1368 – 1644). Provenind dintr-o familie cu tradiție în artele marțiale, a fost educat atât în studiul textelor clasice, cât și în mânuirea armelor. În tinerețe, a servit ca ofițer de armată în provincia Shāndōng (山东). Era cunoscut pentru curajul său și pentru abilitatea incredibilă de a proteja caravanele de comercianți împotriva bandiților. Se spune că era atât de priceput în luptă, încât a primit porecla de „Generalul cu Pumn de Fier”. El a comandat forțele de apărare locală și a participat la numeroase campanii militare pentru a menține ordinea în ultimele decenii tulburi ale dinastiei Míng.

​

Gemini_Generated_Image_2l2nb42l2nb42l2n.png

​

Anul 1644 a marcat un punct de cotitură tragic. Dinastia Míng a căzut în fața invaziei manciuriene, care au fondat Dinastia Qīng 清朝 (1644 – 1912). Ca loialist Ming, Chén Wángtíng s-a trezit de partea învinsă a istoriei. Dezamăgit de corupția din vechiul regim și refuzând să servească noii stăpâni manciurieni cu aceeași ardoare, s-a retras definitiv în satul său natal, Chénjiāgōu. Din general glorios, a devenit un fermier simplu. Această perioadă de izolare a fost esențială. În poemele sale de la bătrânețe, el scria „În timpul liber, creez forme de luptă; când este timpul, muncesc pământul. Îmi petrec zilele învățându-mi fiii și nepoții cum să devină 'tigri și dragoni'.”

​

Bătrânețea lui Chén Wángtíng nu a fost una de odihnă, ci de cercetare profundă. El a realizat că artele marțiale pur externe (bazate doar pe forță musculară) scad în eficiență pe măsură ce corpul îmbătrânește. A devenit obsedat de textul Huáng Tíng Jīng (黄庭经) - Canonul Curții Galbene, un tratat taoist despre respirație și forța internă, pe care l-a folosit pentru a integra traseele meridianelor din medicina chineză în practică, punând accent pe corelarea mișcării cu respirația abdominală. De asemenea, el a studiat celebrul manual militar Jìxiào Xīnshū (纪效新书), scris de generalul Qī Jìguāng (戚继光), extrăgând cele mai eficiente 32 de tehnici de luptă la liber. A început să combine tehnicile de luptă pe care le folosise pe câmpul de luptă cu Dǎoyǐn (导引) - exerciții de întindere și Tǔnà (吐纳) - tehnici de respirație.

​

Probabil cea mai mare contribuție a familiei Chén la artele marțiale a fost introducerea conceptului de Chánsījìn (缠丝劲). Aceasta este o metodă de mișcare în spirală care pleacă din picioare, trece prin bazin - Dāntián (丹田) și se manifestă în brațe. Această mișcare elicoidală permite unui practicant să devieze o forță liniară puternică cu un efort minim. ). Acesta nu era doar un stil de luptă, ci un mod de a păstra corpul sănătos până la vârste înaintate, integrând conceptul de Yīn  și Yáng (alternanța dintre plin și gol, dur și moale) direct în biomecanica corpului.

​

În final, a creat un sistem mult mai dinamic decât Tai Chi-ul lent pe care îl vedem astăzi în parcuri. Inițial erau șapte seturi de forme, deși timpul și evoluția familiei au făcut ca acestea să fie concentrate în doar două dintre acestea, care au rămas pilonii principali ai stilului Chén modern. Astfel, în ziua de astăzi, ramura principală (Chén) păstrează în general două forme mari: Yīlù 一路 (Prima Formă – mai lentă, pentru fundație) și Èrlù 二路 (A doua Formă sau Pao Chui – pentru luptă și explozie). Totuși, la început acest sistem cuprindea:

​​

  • Cinci seturi de Tàijíquán: Acestea erau secvențe lungi care puneau accent pe mișcări în spirală, coordonarea întregului corp și alternanța dintre mișcările lente și cele rapide.

  • Pumnul de Tun - Pào Chuí (砲捶): Acesta era un set separat, extrem de dinamic și exploziv. Conținea sărituri, lovituri rapide de pumn și tehnici de proiectare, fiind considerat forma „exterioară” și de luptă avansată a sistemului.

  • Forma de 108 mișcări – Chang Quan (长拳): O formă de „Pumn Lung” care semăna cu stilurile de Kung Fu din dinastia Míng, dar executată cu principiile de relaxare internă.

  • Push Hands – Tuī Shǒu (推手): Exerciții în perechi create pentru a simula lupta fără a răni partenerul, dezvoltând „sensibilitatea tactilă” (capacitatea de a simți intenția adversarului la atingere). În loc de sparring-ul brutal care putea duce la accidentări în timpul antrenamentului, el a creat o metodă de „ascultare” prin atingere, care avea ca scop dezvoltarea abilității de a simți centrul de greutate al adversarului și de a-i folosi propria forță împotriva lui. În timpul exersării, practicanții își mențin contactul la nivelul brațelor și încearcă să se dezechilibreze reciproc folosind cele 8 forțe de bază (Ward-off, Rollback, Press, Push etc.).

  • Arme: Sistemul original nu era limitat la lupta cu mâinile goale, deoarece Chén Wángtíng era un general. El a integrat arme specifice câmpului de luptă:

    • Sulița celor 13 forme – Qiāng (枪): Considerată „regele armelor”, sulița era folosită pentru a antrena forța explozivă a taliei.

    • Sabia lată – Dāo (刀): O armă de tăiere, executată cu mișcări circulare și viguroase.

    • Sabia cu două tăișuri – Jiàn (剑): O armă mai elegantă, axată pe precizie și fluiditate.

    • Alte arme grele: Precum Guān Dāo (关刀) – marea halebardă, pe care legendele spun că Chén Wángtíng o mânuia cu o ușurință incredibilă.

​

Gemini_Generated_Image_7s550o7s550o7s55.png

​​

O parte interesantă a biografiei lui Chén Wángtíng este relația cu Jiǎng Fā (蒋发), un fost rebel din armata fermierilor. Se spune că Jiǎng Fā, un maestru al vitezei și al tehnicilor de picior, a fost învins de Chén Wángtíng. În loc să-l pedepsească, Chén l-a luat ca servitor și prieten. Jiǎng Fā a rămas în Chénjiāgōu și a contribuit, se pare, la rafinarea tehnicilor de picioare și a fluidității în stilul familiei Chén. În multe portrete vechi, Chén Wángtíng este pictat alături de Jiǎng Fā, care îi ține sulița.

​​

Chén Wángtíng a murit în 1680, lăsând în urmă un manuscris și o familie antrenată într-un mod revoluționar. El a transformat arta marțială dintr-un instrument de ucidere într-o disciplină holistică. Dacă nu ar fi existat retragerea lui forțată din armată, probabil că Tàijíquán-ul nu ar fi fost niciodată creat, rămânând doar un set de tehnici militare brute.

​

Timp de aproape 200 de ani (șase generații), această artă a fost numită simplu Chénjiāgōu Boxing sau „Boxul familiei Chén”. Era un secret de familie păzit cu strășnicie, deoarece cunoașterea unei arte marțiale superioare reprezenta o metodă de supraviețuire și protecție a comunității împotriva bandiților.

​

Abia în secolul al XIX-lea, odată cu apariția lui Yáng Lùchán (杨露禅), această artă a părăsit granițele satului și a început să fie cunoscută sub numele filosofic de Tàijíquán. Expansiunea sistemului dincolo de zidurile satului Chénjiāgōu este unul dintre cele mai dramatice capitole din istoria artelor marțiale. Această etapă este marcată de figura legendară a lui Yáng Lùchán, omul care a spart monopolul familiei Chén și a transformat o artă de clan într-un fenomen național.

​

Până la începutul secolului al XIX-lea, Tàijíquán era un secret de familie păzit cu strășnicie în satul Chénjiāgōu. Se spunea că nicio persoană din exterior nu avea voie să învețe tehnicile. Yáng Lùchán (1799–1872), un tânăr din provincia Hebei, a ajuns în casa maestrului Chén Changxing ca servitor. Legenda spune că, timp de mulți ani, Yáng i-a urmărit pe membrii familiei antrenându-se noaptea, în secret. După ce a fost descoperit, în loc să fie pedepsit, Yáng a demonstrat o abilitate atât de mare încât Chén Changxing (un maestru neconvențional al vremii) a decis să îl accepte ca discipol oficial. A fost prima dată când un „străin” a primit acces la cunoașterea profundă a stilului Chén.

​

După ani de antrenament, Yáng Lùchán s-a mutat la Běijīng, unde reputația sa a crescut rapid. El a început să predea arta marțială, dar a realizat că stilul Chén original (cu explozii de forță și sărituri) era prea solicitant pentru aristocrația de la curtea imperială. Yáng a început să „îndulcească” mișcările. A eliminat mișcările bruște de Fājìn (发劲) - eliberarea forței și a pus accent pe mișcări largi, cursive și cu o viteză constantă. Stilul Yáng a devenit faimos pentru postura sa mare, fiind mult mai fluid și mai accesibil pentru persoanele de toate vârstele.

​

Titlul de „Invincibil” nu i-a fost acordat cadou. În Běijīng, Yáng Lùchán a fost provocat de numeroși maeștri de Kung Fu și luptători de alte stiluri. Se spune că Yáng îi învingea pe toți fără a-i răni, folosind principiul „celui moale care învinge cel tare”. El absorbea forța atacatorului și o returna, făcându-i pe adversari să simtă că lovesc într-un nor sau într-o balotă de bumbac care îi aruncă înapoi. Datorită abilităților sale, a fost angajat să predea Tàijíquán Gărzii Imperiale și membrilor familiei regale din dinastia Qīng. Această asociere cu elita a oferit Tàijíquán-ului un prestigiu imens. Un erudit al Curţii Imperiale a fost martor al unei demonstraţii a lui Yáng Lùchán, înainte ca reputaţia acestuia să fie recunoscută, şi a fost atât de impresionat de noul stil, încât i-a dat denumirea de Tàijí („Supremul Ultim”). Înainte de acest moment, tàijíquán a fost cunoscut sub alte denumiri: Zhān Quán (沾拳) – boxul atingerii, Mián Quán (绵拳) – boxul uşor sau Shísān Shì (十三式,) – cele 13 tehnici.

​

Dacă Yáng Lùchán a deschis ușa, nepoții săi, în special Yáng Chéngfǔ 杨澄甫 (1883–1936), au dărâmat zidul secretelor. Acesta este cel care a definit forma modernă a stilului Yáng, cea pe care o vedem astăzi în parcurile din toată lumea. El a pus un accent major pe beneficiile pentru sănătate, făcând Tai Chi-ul popular în rândul maselor. Membrii familiei Yáng au fost printre primii care au publicat manuale cu fotografii și explicații detaliate, transformând Tàijíquán dintr-o metodă de luptă transmisă „de la maestru la discipol” într-o disciplină sportivă și medicală națională.

​

Fără această etapă a stilului Yáng, Tàijíquán ar fi rămas probabil o curiozitate locală în satul Chénjiāgōu. Expansiunea a făcut ca stilul Yáng să fie astăzi cel mai practicat stil de Tai Chi din lume, iar din contactul cu acesta au apărut ulterior alte stiluri majore, precum stilul Wú (creat de un discipol al lui Yáng Lùchán) și stilul Sūn. Această perioadă a marcat tranziția Tàijíquán-ului de la „Arta Războiului” la „Arta Sănătății”, păstrând totodată principiile marțiale ascunse sub o aparență de calm și relaxare.

​

Până la începutul secolului XX, în contrast cu stilul Yáng, care cucerise deja marile orașe, stilul Chén rămăsese totuși izolat în satul lor. Familia Chén a realizat că, dacă nu ies și ei în lume, stilul lor original va muri odată cu bătrânii satului. În 1928, cel mai mare maestru al familiei Chén din acea vreme, Chén Fākè (1887–1957), a fost invitat la Běijīng. Sosirea lui a fost un șoc cultural. Când Chén Fākè a început să performeze, publicul obișnuit cu stilul Yáng, lent și blând, a fost uimit de forța brută, spiralele agresive și viteza sa. El a demonstrat că Tàijíquán-ul are și o latură „întunecată” și extrem de eficientă în luptă. În loc de conflict, între urmașii lui Yáng și Chén Fākè (陈发科) s-a stabilit un respect profund. Chén Fākè nu a criticat stilul Yáng, ci a prezentat stilul Chén ca fiind „rădăcina” sau varianta marțială completă.

​

Astăzi, animozitatea a dispărut complet, lăsând loc unei simbioze. Stilul Yáng este recunoscut ca poarta de intrare în Tàijí pentru milioane de oameni, fiind ideal pentru sănătate și relaxare, în timp ce stilul Chén este considerat „sursa” și este căutat de cei care vor să exploreze profunzimea marțială și biomecanica complexă a spiralelor. Există o zicală în lumea artelor marțiale chineze care a apărut din această rivalitate:"Yáng este bumbacul care ascunde fierul; Chén este fierul înfășurat în bumbac." Asta sugerează că, deși arată diferit la suprafață, ambele stiluri urmăresc același scop: o forță internă imensă care nu poate fi învinsă prin forță brută.

În secolul XX, Tàijíquán a trecut printr-o transformare majoră: În anul 1956, Guvernul chinez (Comisia de Sport) a dorit să promoveze Tai Chi ca exercițiu de sănătate publică. Astfel a fost creată „Forma de 24 de mișcări” (stilul Yáng simplificat), care a devenit standardul global. În anii '60 și '70, maeștri precum Zhèng Mànqīng (郑曼青) au adus Tai Chi-ul în Occident (New York), promovându-l mai mult ca o metodă de relaxare și management al stresului decât ca artă marțială de luptă. În 2020, Tàijíquán a fost inclus în lista Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanității (UNESCO).

​

Gemini_Generated_Image_88nw0488nw0488nw.png

​

Stiluri

​

Tàijíquán nu este doar o formă de exercițiu, ci o artă marțială complexă care îmbină filozofia taoistă cu autoapărarea. Deși toate stilurile împărtășesc principii fundamentale, ele diferă prin ritm, amplitudinea mișcărilor și focusul marțial. Pentru a înțelege cum s-a ramificat arborele genealogic al Tàijíquán-ului după ce a părăsit satul Chén, este utilă comparația între cele 5 stiluri clasice. Fiecare reflectă personalitatea fondatorului său și contextul istoric în care a apărut, fiind denumite după familia de origine și prezentate în ordine cronologică:

 

  • ​Stilul Chén (陈氏): Acesta este stilul original, rădăcina tuturor celorlalte. A fost creat în satul Chénjiāgōu de Chén Wángtíng (1580–1660) și este cel mai apropiat de originile sale de artă marțială de luptă. Este cel mai dinamic și exploziv, folosește alternanța între mișcări lente și descărcări bruște de forță numite Fājìn. Ca element distinctiv se folosește mișcarea în spirală, cunoscută sub numele de Chansijin, pentru generarea de forță.

  • Stilul Yáng (杨氏): Derivat din stilul Chén, stilul Yáng este astăzi cel mai popular și practicat stil din lume. A fost adaptat de către Yáng Lùchán (1799–1872) pentru a fi mai accesibil maselor, punând accent pe sănătate. Este caracterizat de mișcări largi, deschise și uniforme. Ritmul este constant, fără schimbările bruște de viteză specifice stilului Chén, cu o postură elegantă și mișcări circulare, executate într-o manieră relaxată și fluidă.

  • Stilul Wú (吴氏): Acesta este cel mai popular stil după Yáng. A fost creat de un ofițer de cavalerie, Wú Quányǒu 吴全佑 (1834–1902), care a studiat cu Yáng Lùchán și fiul acestuia, Wú Jiànquán 吴鉴泉 (1870–1942). Se distinge printr-o aplecare înainte a corpului (menținând totodată coloana dreaptă, dar înclinând axul întregului corp), ceea ce permite o rază de acțiune diferită în luptă. Mișcările sunt de mărime medie, mai compacte decât la stilul Yáng. Este extrem de eficient în tehnici de „lipire” și control al adversarului la distanță mică, accentul fiind pus pe tehnicile de neutralizare a forței adversarului.

  • Stilul Sūn (孙氏): Fondat de Sūn Lùtáng 孙禄堂 (1861–1932), un geniu al artelor marțiale care era deja maestru în alte două stiluri interne Xíngyìquán (形意拳) și Bāguàzhǎng (八卦掌). A eliminat complet săriturile și mișcările grele, introducând pași foarte ușori și rapizi. Este numit adesea „Tai Chi cu pași vii”, mișcările fiind scurte, iar ori de câte ori un picior înaintează, celălalt îl urmează rapid. Folosește posturi înalte și are o fluiditate care amintește de apa unui râu care curge fără întrerupere.

  • Stilul Wǔ/Hǎo (武氏): Acesta este cel mai rar dintre cele cinci stiluri principale și se concentrează enorm pe aspectul intern. A fost creat de Wǔ Yǔxiāng 武禹襄 (1812–1880), un intelectual care a studiat atât cu familia Chén, cât și cu Yáng Lùchán. Se spune că Wǔ Yuxiang a descoperit un manual vechi de Tai Chi într-o prăvălie de sare, text care a devenit baza teoretică a tuturor stilurilor moderne. Este un stil rar, care pune un accent imens pe micile mișcări interne. Se spune că, în acest stil, „exteriorul este liniștit, dar interiorul este ca un râu învolburat”, Mișcările fiind extrem de mici, compacte și par simple la exterior, dar sunt foarte complexe la interior, unde mâinile nu trec de obicei de linia degetelor de la picioare.

​

În ordinea popularităţii, adică a numărului de practicanţi pentru fiecare stil, ierarhia este următoarea: Yáng, Wú, Chén, Sūn şi Wǔ/Hǎo. Aceste stiluri împărtăşesc aceleaşi principii de bază, însă antrenamentul diferă. Toate stilurile moderne de tàijíquán provin din unul dintre aceste 5 mari stiluri, Acestea, la rândul lor, avându-și originea istorică în satul Chén.

​

Gemini_Generated_Image_4hzgc44hzgc44hzg.png

 

Familia Chén

​

Arborele genealogic al familiei Chén este vast, întinzându-se pe mai bine de 20 de generații. Deși familia are mii de descendenți, „linia marțială” (cei care au deținut și transmis secretele Tàijíquán-ului) este cea mai bine documentată. Aceasta este structura principală a arborelui genealogic, concentrată pe moștenirea marțială:

​

  • Generația 1: Chén Bǔ (陈卜), considerat „Primul Strămoș”, mută familia din provincia Shanxi în districtul Wen, provincia Henan, în anul 1374. Satul se numea inițial ChangYángcun, dar datorită văilor adânci din zonă și a creșterii numărului de membri ai familiei Chén, a fost redenumit Chénjiāgōu (Valea Familiei Chén).

  • Generația 2 - 8: Timp de peste două secole, familia Chén se stabilește ca un clan de fermieri-războinici, dezvoltând tehnici de autoapărare pentru a proteja satul de bandiți. Nume notabile: Chén Guórú (陈国如), Chén Shìzhēn (陈世珍) – luptători locali recunoscuți.

  • Generația 9: Chén Wángtíng (1600–1680) – Fondatorul oficial al Tàijíquán. Între anii 1644 și 1680 sunt create cele 7 seturi originale de forme, inclusiv Pào Chuí (Pumnul de Tun). Aceasta este perioada oficială de naștere a ceea ce numim astăzi Chén Tàijíquán.

  • Generația 10: Chén Rǔxìn (陈汝信).

  • Generația 11: Chén Zhèngrú (陈正如).

  • Generația 12: Chén Jìxià (陈继夏).

  • Generația 13: Chén Bǐngwàng (陈秉旺) și Chén Bǐngqí (陈秉奇).

  • Generația 14:

    • Chén Chángxīng 陈长兴 (1771–1853): El este cel care a consolidat formele complexe ale lui Wángtíng în două seturi principale, cunoscute astăzi sub numele de Lǎojiā (老架) – Forma Veche: Yīlù (一路) și Èrlù (二路). În anul 1820, Chén Changxing îl acceptă pe Yáng Lùchán ca prim discipol din afara familiei. Acesta este momentul în care „secretul” familiei începe să iasă din sat.

    • Chén Yǒuběn (陈有本): Creatorul sistemului Xiǎojiā (小架) - Forma Mică, o variantă mai compactă.

  • Generația 15:

    • Chén Gēngyùn (陈耕耘): fiul lui Chángxīng.

    • Chén Qìngpíng (陈清萍): discipolul lui Yǒuběn, maestru influent în stilul Zhàobǎo (赵堡) și Xiǎojiā (小架), cel care i-a predat lui Wǔ Yǔxiāng, fondatorul stilului Wǔ/Hǎo.

  • Generația 16: Chén Xīn 陈鑫 (1849–1929) – Autorul celui mai important tratat teoretic al familiei, „Cartea Ilustrată a Tàijíquán-ului Familiei Chén”, prima lucrare teoretică exhaustivă care explică conceptele de Qì (气) și Yīn / Yáng aplicate stilului lor.

  • Generația 17: Chén Fākè 陈发科 (1887–1957) – Cel care a dus Stilul Chén la Běijīng în 1928, data oficială la care Stilul Chén devine cunoscut publicului larg, demonstrând că este o artă de luptă extrem de eficientă, nu doar o formă de exercițiu. Chén Fākè considerat cel mai mare luptător al epocii sale și este considerat cel mai mare maestru al secolului XX.

  • Generația 18:

    • Chén Zhàokuí 陈照奎 (1928–1981): Fiul lui Chén Fākè, cel care a sistematizat Xin Jia (Forma Nouă).

    • Chén Zhàopī 陈照丕(1893–1972): Cel care a salvat tradiția în satul Chénjiāgōu după Revoluția Culturală.

  • Generația 19: Astăzi, familia Chén este reprezentată de cei „Patru Tigri din Chénjiāgōu”, care au răspaândit arte pe toate continentele și care sunt responsabili pentru faptul că, în prezent, mii de oameni călătoresc anual în satul din Henan pentru a studia la sursă:

    • Chén Xiǎowàng (陈小旺): Nepotul lui Chén Fākè, actualul deținător al liniei directe.

    • Chén Zhèngléi (陈正雷): Maestru de marcă, autor a numeroase tratate.

    • Wang Xiān (王西安): Maestru renumit pentru aplicabilitatea marțială.

    • Zhu Tiāncái (朱天才): Maestru cunoscut pentru fluiditate și eleganță.

  • Generația 20: (Maeștrii activi astăzi)

    • Chén Jūn (陈军): fiul lui Chén Xiǎowàng

    • Chén Bīn (陈斌): fiul lui Chén Zhèngléi

    • Chén Zǐqiáng (陈自强): fiul lui Chén Xiǎowàng, antrenor principal în Chénjiāgōu

  • Generația 21: Copiii actualilor maeștri, care încep deja să predea și să ducă tradiția mai departe.

​

Gemini_Generated_Image_9dp8ak9dp8ak9dp8.png

​

Caracteristici și principii

​

Antrenamentul în tàijíquán implică 5 elemente: Tàolù (套路) - forme cu mâna liberă şi cu arme), Nèigōng (内功) şi Qìgōng (气功) - exerciţii de respiraţie, mişcare, conştientizare şi meditație, Tuīshǒu (推手) - exereciţii de stimul şi reacţie şi Sǎnshǒu (散手) - tehnici de autoapărare. În vreme ce Tàijíquán este etichetat uneori pentru mişcările sale lente, multe stiluri, precum Yáng, Wú şi Chén, au forme secundare cu ritm mai rapid. Unele şcoli tradiţionale predau exerciţii cu partener, cunoscute ca tuishou, şi aplicaţii marţiale ale posturilor diferitelor forme din tàolù .​

​

Dacă stilurile diferă prin formă, principiile sunt cele care transformă mișcarea simplă în Tàijíquán. Fără ele, practica devine doar o "gimnastică" goală. Aceste reguli provin în mare parte din scrierile clasice ale familiei Yáng și din filozofia taoistă:

​

1. Principiile Structurale (Aliniamentul)

  • Capul suspendat – Xū lǐng dǐng jìn (虚领顶劲): Creștetul capului este împins ușor în sus, ca și cum ar fi suspendat de un fir invizibil. Acest lucru îndreaptă coloana și permite spiritului (Shen) să se ridice.

  • Coborârea umerilor și a coatelor: Umerii nu trebuie să fie niciodată tensionați sau ridicați. Coatele "atârnă" pentru a proteja cutia toracică și pentru a menține centrul de greutate jos.

  • Pieptul relaxat și spatele întins: Nu se scoate pieptul în afară (ca în poziția de drepți militară). Pieptul este ușor concav, permițând respirației să coboare în abdomen, în timp ce spatele se rotunjește subtil.

​

2. Principiile Dinamice (Mișcarea)

  • Folosirea intenției, nu a forței brute – Yǐ Yì Bù Yòng Lì (以意不用力): Acesta este cel mai faimos principiu. Forța musculară rigidă – Lì (力) este înlocuită de intenția mentală – Yì (意). Mușchii trebuie să fie relaxați, dar nu tensionați.

  • Continuitatea și fluiditatea: Mișcarea trebuie să fie ca "deșirarea unui fir de mătase": dacă tragi prea tare, firul se rupe; dacă te oprești, se încurcă. Nu există mișcări sacadate sau pauze totale.

  • Unitatea întregului corp: Mișcarea își are rădăcina în picioare, este controlată de talie și se exprimă prin degete. Dacă talia nu se mișcă, brațele nu se mișcă singure.

​

3. Principiile Mentale

  • Distingerea clară între Plin și Gol – Xū shí (虚实): Este esențială cunoașterea în permanență pe ce picior se află greutatea (cel "plin"). Distribuirea corectă a greutății previne instabilitatea și permite agilitatea.

  • Liniștea în mișcare: Chiar și atunci când corpul se mișcă rapid, mintea rămâne calmă și centrată. Este starea de "observator" detașat.

  • Respirația Abdominală: Respirația trebuie să fie profundă, lentă și coordonată cu mișcările de deschidere și închidere ale formei.

​

Încă de la prima promovare pe scară largă a beneficilor pentru sănătate ale tàijíquán, la începutul secolului al X-lea, a apărut un interes special faţă de beneficiile pentru sănătatea personală, în întreaga lume, din partea persoanelor cu un interes foarte mic sau deloc faţă de artele marţiale. Studiile medicale ale tàijíquán susţin eficacitatea acestuia ca exerciiu alternativ şi ca formă de terapie prin artele marţiale. Se presupune că localizarea minţii numai pe mişcările formei aduce o stare de calm şi claritate. În afară de beneficiile pentru starea de sănătate generală şi managementul stresului, atribuite practicii tàijíquán, aspecte ale medicinei tradiţionale chinezeşti sunt predate şi studenţilor avansaţi în unele şcoli tradiţionale.

​

Tehnicile fizice ale tàijíquán sunt descrise ca fiind caracterizate de folosirea pârghiilor prin articulaţii, fiind bazate pe coordonare şi relaxare în locul tensiunii musculare, cu scopul de a neutraliza sau a iniţia atacuri. Mişcarea lentă, repetitivă, implicată în procesul învăţării generării pîrghiilor, deschide circulaţia internă (respiraţie, căldura corpului, sânge).

​

Studiul tàijíquán presupune în principal 3 aspecte:​

​

  • Sănătatea: Unei persoane care nu are o stare bună de sănătate îi poate fi dificil să mediteze pentru a ajunge la o stare de calm sau să folosească tàijíquán ca pe o artă marţială. Practica pentru sănătate tàijíquán se concentrează pe alinarea efectelor stresului asupra corpului şi minţii. Pentru cei preocupaţi de aplicaţiile marţiale ale tàijíquán, o condiţie fizică bună este un pas foarte important către autoapărarea efectivă.​

  • Meditaţia: Concentrarea şi liniştea cultivate prin dimensiunea meditativă a tàijíquán sunt esenţiale pentru menţinerea unei sănătaţi optime, în sensul ameliorării stresului prin aplicaţiile formelor de arte marţiale care se practică în mod relaxat.​

  • Arta marţială: Abilitatea de a folosi tàijíquán ca pe o formă de autoapărare în luptă este testul înţelegerii practicantului cu privire la această artă. Tàijíquán este studiul reacţiei corespunzătoare faţă de forţele externe, studiul evitării şi devierii unui eventual atac, în locul întâlnirii directe cu forţa opozantă. Folosirea tàijíquán ca artă marţială este extrem de provocatoare şi necesită foarte mult antrenament.​

​

bottom of page