În Wudang, antrenamentul se concentrează mai întâi pe „formă” și apoi pe „intenție”. Antrenamentul este conceput în așa fel, încât la început să „relaxeze” corpul și ulterior să îl „întărească” în mod corect (când vorbim despre „întărire”, nu ne referim la rigiditate). Urmează trecerea de la mișcarea dură la cea de finețe, pentru ca în final mișcarea în forță și mișcarea fină să se contopească. Duritatea fără suplețe este precum oțelul: el este puternic, dar poate fi distrus dintr-o singură mișcare. În același timp, dacă antrenezi doar mișcările fine, se pierde forța defensivă, care este elementară. Renunțând la oricare dintre cele două moduri de antrenament, se pierd scopul și rostul practicării Wushu-ului.

 

Pentru practica internă este necesar ca practicanții să exerseze corect mișcările de bază, din punct de vedere mecanic, după care ele trebuie repetate până când devin o parte integrantă din viața practicantului. După acest proces, se poate începe reglarea respirației. Numai după ce ambele deziderate au fost atinse, „forma” se poate combina cu „intenția”. Când se atinge acest stadiu, formele și mișcările ajung să curgă cu fluiditate. Privind din exterior, nu pare că ele exprimă forță, ci doar intenție, însă în adevărata practică, forța este ascunsă, fără a fi efectiv exprimată.

​

Învățarea și stăpânirea mișcărilor de bază cer timp și exersare. Ele formează o fundație pe care se construiește și se învață propriu-zis un stil. A practica fără a cunoaște și a stăpâni bazele este ca și cum ai construi o casă fără fundație. Ea nu va fi niciodată puternică și stabilă. Dar daca bazele sunt practicate cu rigoare, punând accent în același timp pe sănătate, echilibru, flexibilitate, coordonare, forță, anduranță, circularitate și claritate, toate vor putea fi îmbunătațite simultan, scăpând astfel de obiceiurile nesănătoase, de posturile defectuoase, de instabilitatea emoțională și de alte dezechilibre în privința sănătății.

​​

​